Părintele Dumitru Merticariu, călător către Ziua cea neînserată a Domnului

Părintele Dumitru Merticariu, liturghisitorul cel neîntrecut, rafinatul psalmodiator, ctitorul și restauratorul de biserici, omul de cultură și mare patriot a părăsit lumea pământeană cu simțământul datoriei împlinite. Acum se înfățișează înaintea Cerescului Tată ca să-I ducă mărturia iubirii neamului românesc, dar și păsurile și neîmplinirile acestuia și, peste toate, să-I rostească, odată cu Pavel, Apostolul: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit”.

„În zorii zilei de 7 Aprilie, Părintele Dumitru Merticariu a intrat în Ziua cea neînserată a Domnului!”

Cu acest mesaj, Preasfințitul Varlaam Ploieșteanul, fratele părintelui Dumitru, m-a anunțat în dimineața aceleiași cernite zile că Dumnezeu l-a chemat la Sine pe unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați clerici din urbea așezată pe șapte coline, preotul Dumitru Merticariu de la biserica Banu din Iași. Trista veste m-a făcut să scot din sipetul amintirilor neuitatele împrejurări prin care l-am cunoscut pe acest vrednic slujitor al Bisericii în satul copilăriei mele. Se întâmpla în urmă cu vreo 35 de ani când, deși făceam parte din parohia Bârlești, urcam des „dâmbul hanului” ca să ajung la biserica din centrul comunei Erbiceni, acolo unde slujea părintele Merticariu, încă din 1978, venit de la parohia Petricani, ținutul Săveni, județul Botoșani. Nu voi uita niciodată prima slujbă la care am participat, prin 1985, pentru că acolo s-a născut, cred, gândul de a mă face preot. În acel binecuvântat loc, totul căpăta dimensiunile sacrului. Era după sărbătoarea Sfintelor Paști, când părintele Dumitru, îmbrăcat în veșminte strălucitoare, cu o voce care te pătrundea până-n cele mai dosite cotloane ale sufletului, citea Sfânta Evanghelie. Parcă aducea înaintea ochilor mei taina și frumusețea de dincolo. Lumânările scânteiau și aruncau către mine dulci raze de lumină. Cu zvon de alai ceresc, zurgălăii cădelniței mă făceau atent să ridic capul ca să mă mângâie Domnul pe frunte. Și toate acestea se întâmplau prin vocea și prin slujirea atentă ale părintelui Mitică, așa cum îi spuneau apropiații. Până și înfățișarea sa era deosebită: părul mare, pieptănat pe spate și o barbă impozantă îl arăta ca fiind coborât din vechi letopisețe. Era perioada în care preoții nu aveau voie să poarte barbă. Doar acest aspect i-a adus multe șicane din partea mai marilor vremii. Mai văzusem și mai auzisem până atunci preoți, dar nimeni nu mi-a produs o asemenea emoție. Cuvântul de învățătură a fost rostit atât de mișcător încât acum, parafrazând cuvântul Evangheliei, zic: „ardea în mine inima când ne vorbea”. Atras ca de o mângâietoare bucurie a sufletului, am început să merg mai des la părintele Dumitru. Prin clasa a VII-a, cred, i-am mărturisit gândul de a urma cursurile Seminarului, lucru destul de greu în acea vreme. Mi-a vorbit atunci de sublimitatea preoției, de jertfelnica, dar frumoasa misiune la care mă angajez prin decizia mea. Mi-a propus să mă apropii de strană ca să învăț a cânta și citi „bisericește”. Prin 1988-1989, pe când părintele lucra de câțiva ani la restaurarea locașului de închinare a satului Erbiceni, pe care-l preluase într-o stare avansată de degradare, eu începusem să urc drumul către biserică tot mai des căci, după istovitoarele ore de muncă la biserică, păstorul duhovnicesc își făcea timp să mă povățuiască, să cânte cu mine, să-mi explice lecțiile pe care trebuia să le știu pentru admiterea la Seminar. În acele clipe s-a dăltuit în inima mea de copil chipul sacerdotului total, jertfelnic, dedicat plenar menirii sale. Da, părintele Dumitru s-a născut să fie preot, adică învățător, povățuitor și slujitor întruchipând, alături de frumoasa sa familie, care-l sprijinea deplin în misiunea grea la care se angajase, aluatul care dospește toată frământătura.

Casa parohială fiind în vecinătatea bisericii, îl așteptam să se întoarcă de pe șantier ca să începem pregătirea: în timp ce scriam tema dată spre învățare sau timid executam partitura muzicală indicată, observam pe chipul lui adunate mulțime de gânduri, tristeți, dar și nerisipite nădejdi de izbândă, după cuvintele Domnului: „în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Nu era ușor să restaurezi o biserică în plin regim comunist. Numai un temerar ca el se putea apuca de o asemenea lucrare, aceasta însemnând, de fapt, rectitorirea bisericii satului. L-am văzut pe parohul erbicenenilor pe schelă cu zidarii, alături de pălmașii la roabă sau lopată. Știa să-și țină păstoriții aproape, având pentru toți un gând bun, un sfat potrivit, chiar o snoavă, când împrejurarea o îngăduia. Se arăta cald și duios, dar ferm și cutezant când circumstanțele o cereau.

Evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit în mijlocul mulțimii sătenilor adunați la Primărie. Acolo l-am auzit cântând printre lacrimi „Deșteaptă-te române”, compoziție ce avea să devină imnul țării. După ce am plecat la mănăstire, în 1994, biserica din Erbiceni a fost sfințită, iar părintele Dumitru a primit o nouă slujire: rectitorirea unei alte biserici, care se pare că-l aștepta ca să-și recapete strălucirea cea dintru început: Biserica Banu din Iași. Odată închinoviat la Vovidenia, revederea cu părintele Merticariu a fost mai rară, dar întotdeauna aducătoare de duhovnicești bucurii. N-am uitat niciodată a-i mulțumi pentru că mi-a fascinat anii copilăriei, arătându-mi prin puterea exemplului său că slujirea preoțească înseamnă jertfă, bucurie, lacrimi, iubire, dăruire, multe răstigniri, dar și râvnite învieri.

Este greu să zugrăvești în câteva rânduri viața, activitatea și personalitatea uriașă ale părintelui Merticariu. Totuși voi încerca o succintă cuprindere. Părintele Dumitru era un slujitor al Sfântului Altar cu un simț liturgic aparte. I-am surprins adeseori lacrimile, ca niște bobițe de rouă prelinse din lumina ochilor pătrunzători către barba impunătoare, făurind în juru-i o atmosferă propice evlaviei și rugăciunii. Dragostea față de casa lui Dumnezeu pe pământ l-a transformat într-un permanent restaurator al zidirilor celor sfințite. La Petricanii Botoșanilor, unde a păstorit doar câțiva ani, la Erbiceni, apoi la Biserica Banu din Iași, părintele Dumitru a înțeles că orice locaș de închinăciune, fiind „o casă a Domnului și o poartă a cerului”, trebuie îngrijit ca pe cel mai sfânt și sfințitor loc de pe pământ. Îndelungile strădanii de înnoitor și ziditor i-au brumat părul și barba, șubrezindu-i foarte mult și puterile fizice, dăruite ca pe o jertfă Domnului.

Cel ce a pășit deja pe calea Veșniciei s-a arătat și un mare iubitor de cultură. În viața și activitatea părintelui Merticariu, credința și cultura s-au îngemănat, relevând în persoana sa ceea ce s-a întâmplat în însăși ființa neamului românesc: construcția profilului spiritual al poporului nostru, bazat pe credință, limbă, istorie, valori care sporesc orizontul cunoașterii, favorizează comuniunea sufletească, dau continuitate neamului peste veacuri. Sacerdotul născut în Știubienii Botoșanilor, ținut înmiresmat de spiritualitate și cultură românească, a subliniat adesea că sensul și fondul culturii noastre naționale se află în bun acord cu Evanghelia, cu valorile religioase și morale, revelate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Muzeul inițiat și inaugurat la demisolul Bisericii Banu constituie o mărturie de neclintit în acest sens. Acolo s-a strâns munca de o viață a iubitorului de cultură mutat acum la cereștile locașuri.

Din binecuvântata simbioză între cult și cultură s-a conturat o altă trăsătură definitorie a personalității sale: patriotismul. Folosea orice prilej ca să-și învețe păstoriții că patriotism înseamnă nu doar declarații, ci dragoste pentru neamul din care am răsărit față de valorile și tradițiile lui; fidelitate față de credința bimilenară a strămoșilor, crescuți odată cu Ortodoxia, în care au simțit, au iubit, s-au luptat pentru neatârnare și demnitate; este gest în folosul fraților tăi, împlinit cu munca mâinilor sau a minții. Cine l-a cunoscut pe părintele Dumitru Merticariu a observat cât de adânc iubea pământurile înstrăinate ale Basarabiei și Bucovinei, cât de mult cinstea jertfa înaintașilor noștri pentru propășirea românismului, pomenindu-i întotdeauna la dumnezeiasca Liturghie: „pe ostașii români și pe toți eroii neamului nostru românesc, jertfiți în toate timpurile și pe toate câmpurile de luptă la noi și prin țări străine pentru apărarea patriei, întregirea neamului și slava sfintei noastre credințe, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa”. Și prin aceasta părintele s-a arătat a fi o făclie de Înviere, care s-a topit arzând cu dragoste pentru păstoriții săi, pentru Biserică și neam, pentru idealul sfânt al unității tuturor românilor, pentru cultură și artă, pentru muzică și poezie, pentru tot ce-i sfânt și frumos, plăcut lui Dumnezeu. „Cu vrednicie a umblat, după chemarea cu care a fost chemat” (Efeseni 4, 1), făcându-se „pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul și credința” (I Timotei 4, 12).

Părintele Dumitru Merticariu, liturghisitorul cel neîntrecut, rafinatul psalmodiator, ctitorul și restauratorul de biserici, omul de cultură și mare patriot a părăsit lumea pământeană cu simțământul datoriei împlinite. Acum se înfățișează înaintea Cerescului Tată ca să-I ducă mărturia iubirii neamului românesc, dar și păsurile și neîmplinirile acestuia și, peste toate, să-I rostească, odată cu Pavel, Apostolul: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei 4, 5-8).

De la același autor

Ultimele din categorie