Dis de dimineață. Orașul lui Dumnezeu, peste care se prelungește umbra Templului, încă vibrează în liniștea zorilor. Mireasma jertfelor aduse la altar învăluie cetatea. Dar și o frică, o frică se strecoară cuibărită prin inimile funcționarilor lui Dumnezeu din coasta Sionului. S-a rupt catapeteasma Templului. Și un cutremurat însoțit de ieșirea din peșterile-mormânt a multora dintre oamenii Ierusalimului. Au ajuns la casele lor? Au urcat coasta muntelui-templu? Nu știm. Ponțiu Pilat e mulțumit. S-a împăcat cu regele iudeilor și gâlceava dintre farisei, cărturari și saduchei a fost toată abătută asupra unui Om-Rege asupra căruia nu a aflat vină dar a aflat un incredibil val de ură. S-a ferit de a face dreptate și a ales să-și ia tainul de guvernator: indiferența. 

În curțile templului, Ana și Caiafa s-au încercănat de grijă. Li-i frică. Nu recunosc dar simt și ei că în aer vibrează o frică teribilă, o groază pe care nu o pot defini. Stau unii lângă alții dar nu pot înghiți nimic. Și de ce le este frică, nu scapă. Soldații miliției templului care păzeau Mormântul Nazarineanului vin să le spună că Acesta a Înviat. Nu mai este în mormânt. Oamenii Templului caută. O minciună. Să o răspândească și să o facă să crească prin sicofanții cetății în urechile unei mulțimi aiurite de minciună. Ușurința ia locul responsabilității. Dau bani. Asta știu. Să vândă și să cumpere încredere. Să cumpere și să vândă cuvintele mărturiei lor. Dar în adâncul lor înțeleg că este un dezastru. Că toată puterea lor e o minciună. Se vor agăța disperați de ea. Dar Înviatul nu negociază,  ci poruncește neputincioșilor din Templu să se pocăiască. Nu o vor face. Dar nici nu mai aflăm mare lucru despre ei. Ci doar că manipulările lor nu pot învinge Duhul Sfânt, Cel Care vine prin voia tatălui și plinirea misiunii Fiului. 

Soldații romani au dormit peste noapte liniștiți. Vor fi avut de îndeplinit misiuni de menținere a ordinii pe străzile cetății ori poate chiar în curțile celor dinaintea Curților Templului. A fost ușor pentru că adevăratul spectacol se epuizase în vinerea cea dinainte de 14 Nissan. Acolo se lămuriseră păgânii cam cât dădeau aceia pe credința lor. Ură, scuipat, înjurături fără seamăn. De obicei le erau lor adresate. De astă dată văzuseră cu ochii lor, însă, cum Omul-Răstignit reușise să fie mai presus de ei toți. Ba chiar sutașul ce-i conducea le cerea să creadă: Cu adevărat Acesta Fiul lui Dumnezeu este! Și au priceput și ei. Ei care văzuseră zeci, sute de răstigniri. Aceasta era cu totul altfel. Răstignitul nu semăna cu nici unul dintre cei supuși torturii. Și, totuși, le semăna lor, celor care trecuseră prin iadul războaielor și prin durerea depărtării de casă. Au rămas cu El în suflet și nu, nu s-au mirat când au aflat că a înviat. Orice o fi însemnând aceasta!

Maria din Magdala la margine de grădină. Primește glas de la Rabbuni care o strigă pe numele ei pocăit: Marie! Este El. Învățătorul-Răstignit. Dumnezeu-Omul pe care-l însoțise laolaltă cu alte femei, cu Apostolii și ucenicii Săi. Singurătatea fricii de moartea Lui vindecată cu șoptirea numelui ei. De pe coasta care unește orașul cu Grădina Mormântului coboară femeile purtând mir. Pentru Răstignitul-Mire ce le învățase că iubirea este dincolo de pământ-trup și cer-suflet. Alergarea lor spre Groapă este un strigăt de iubire: Tu, Doamne, n-ai să mori niciodată! Sub ochii și în urechile or Îngerul le confirmă crezul: De ce căutați pe Cel Viu printre cei morți? Nu este aici. Dar mai ales le cere mai mult decât credință: Nu Vă temeți! Hristos nu este în Mormânt și lumea întreagă o simte, o știe, o mărturisește. Purtătoarele de mir devin de mărturie purtătoare. Apostolii aleargă și confirmă: A Înviat!

Nici un cuvânt despre Maica Domnului, zic unii. Toate despre Mormânt sunt despre Maica Domnului. Loc nepărăsit de ea. Priveghease pentru că știa. Fiul ei este Fiul Celui Preaînalt. E Mesia Hamasiah – Cel Așteptat ce desăvârșise în El, pe Cruce, Jertfa Răscumpărării. Ea știe. Ne va mărturisi și nouă o istorie întreagă. Și va fi ea însăși mărturie. 

Hristos-Domnul Cel Înviat. Este „personajul” deseori uitat de exegeți. El Este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Nu simte nevoia să dovedească ci să Învie. Și să o facă aducându-se pe Sine mărturie Învierii Sale. Vorbește, iartă, mănâncă. Nu e nălucă. E Viu, precum și este. Când spunem Adevărat a Înviat avem nevoie să ne aducem aminte de toate ale zorilor de zi în ziua cea dintâi a săptămânii. Pentru că de atunci toate zilele noastre sunt Duminică!