Timp de 40 de ani a trăit ca ucenic alături de un oarecare Stareţ pe care îl avea întru toate ca exemplu al vieţii ascetice. Acesta l-a tuns călugăr şi i-a dat binecuvântarea să primească preoţia şi să devină Duhovnic. În anul 1840 Stareţul său s-a mutat la Domnul, lăsându-l moştenitor al bogăţiei sale duhovniceşti şi, atât cât era, al celei materiale a chiliei lui. De asemenea, i-a lăsat în grijă şi obştea formată din doi ucenici. La puţin timp după ce şi-a îngropat Stareţul, Părintele Grigorie i-a chemat pe cei doi ucenici şi le-a spus:

– Copiii mei, nu pot să vă fiu Stareţ şi învăţător. Deşi am trăit 40 de ani în ascultare, supunându-mă după rânduială vieţuirii călugăreşti, am încă multe lipsuri şi nu sunt în stare să trăiesc după voia mea. Mă voi închinovia în obştea Mănăstirii „Sfântul Pantelimon”, învăţând acolo desăvârşita călugărie, smerenia şi răbdarea. Voi, dacă vreţi, rămâneţi în această chilie sau mergeţi în vreo mănăstire.

Ucenicii, mâhniţi de asemenea cuvinte auzite de la Stareţul lor, l-au rugat mult să rămână alături de ei. Acelaşi lucru l-a făcut şi întreaga obşte a Mănăstirii Pantocrator, precum şi Părinţii de la chiliile învecinate. Părintele Grigorie, însă, le-a răspuns:

– Părinţilor şi fraţilor! Nu-mi este uşor să vă fiu păstor şi Duhovnic, de vreme ce şi eu am încă multe de învăţat. Merg să mă încerc în viaţa de obşte şi să învăţ adevărata călugărie. Deseori l-am auzit pe Stareţul meu zicând că pustia numai adoarme patimile, pe când viaţa de obşte le dezrădăcinează şi le omoară. Iar eu, deşi am trăit 40 de ani în pustie împreună cu Stareţul meu, continuu să mă tem. Acum că el a adormit, sunt stăpânit de teamă – nu cumva să se trezească înăuntrul meu „fiarele” şi să mă piardă. Pentru aceasta nu rămân cu voi, ci merg să-mi omor patimile.

Astfel, în anul 1840 Părintele Grigorie a mers la Russikon, Mănăstirea „Sfântul Pantelimon”.

„S-a întâmplat să fie chiar în perioada în care am vizitat şi noi mănăstirea – scrie monahul Partenie. Dumnezeu m-a învrednicit să trăiesc lângă Părintele Grigorie şi să fiu împreună cu el la ascultare. Deşi era Duhovnic, la orice muncă mergea întâiul şi, smerindu-se, se supunea tuturor. Avea o inimă atât de curată şi darul străvederii, încât vedea şi gândurile cele mai ascunse. Aceasta eu, păcătosul, am încercat-o pe mine însumi. Într-una dintre zile, toată obştea aduna măsline, iar împreună cu noi era şi Duhovnicul Grigorie. Pe mine mă chinuiau nişte gânduri. Părintele s-a apropiat, m-a lovit cu palma în spate şi mi-a spus în greceşte:

– Părinte, de ce primeşti asemenea gânduri? Sunt de la diavolul. Respinge-le cât mai departe de tine!

Când am auzit asta, m-am speriat. I-am făcut plecăciune până la pământ, implorându-l şi cerându-i sfintele sale binecuvântări şi rugăciuni. După aceea, am simţit atâta dulceaţă în inima mea, încât cu nici un chip nu-mi puteam stăpâni lacrimile. Am mulţumit îndată Domnului Iisus Hristos şi Maicii Sale că m-am învrednicit a trăi în obşte şi a lucra împreună cu aşa mari Stareţi.

Curând, însă, pentru Părintele Grigorie s-au ivit greutăţi în obşte. Una dintre ele era aceea că, în timp ce el dorea să postească şi să ajuneze, egumenul îi cerea să fie prezent totdeauna la masa de obşte, pentru ca fraţii să se folosească de prezenţa sa, iar el, cu smerenie, se supunea. De asemenea, l-a rânduit să fie Duhovnic al întregii frăţimi, împreună cu care a trăit astfel timp de doi ani.

Părinţii de la Mănăstirea Pantocrator nu încetau să vină şi să-l roage cu lacrimi să se întoarcă, deoarece cu nici un chip nu puteau să găsească alt Duhovnic. Astfel, chiar bătrânii şi însuşi egumenul de la Russikon au început să-l sfătuiască să se întoarcă la chilia sa. în cele din urmă, Părintele Grigorie a plecat la chilia sa, făcând mare bucurie tuturor frăţiilor din Mănăstirea Pantocrator şi din Schitul Kareia.

În aceeaşi perioadă la Russikon trăia şi schimnicul grec Martinian care, prin ascultare desăvârşită şi tăierea voii, ajunsese a fi nevinovat ca un copil. Avea atâta dragoste către toţi, încât şi-ar fi dat şi sufletul pentru ceilalţi, purtând el însuşi neputinţele tuturor. A primit de la Dumnezeu un asemenea har şi curăţie a inimii, încât distingea şi cele mai intime gânduri ale celorlalţi: „Nu cunoştea limba rusă, dar pe noi, ruşii – scrie monahul Partenie –, deseori ne mustra aspru şi ne dădea sfaturi de suflet mântuitoare”. Câteodată vorbea ruseşte în aşa fel cum nici chiar un rus n-ar fi putut, dar după aceea nimic din toate acestea nu-şi mai amintea, provocând astfel mare uimire.

(Antonie Ieromonahul, File de Pateric din Împărăția monahilor – Sfântul Munte Athos. Cuvioși Părinți athoniţi ai veacului al XIX-lea, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Christiana şi Sfânta Mănăstire Nera, Bucureşti, 2000, pp. 21-23)