La chilia Vigla de sub vârful Athosului a petrecut părintele Nectarie cu fratele său 16 ani de zile în aspră nevoinţă, asemenea marilor sihaştri atoniţi. Toată săptămâna o petrecea cuviosul în rugăciune, neieşind din chilie, iar în duminici şi sărbători venea la Schitul Prodromu, care pe atunci se zidea, şi cânta la biserică „ca un înger în trup”.

Se spunea iarăşi despre dânsul că, de la începutul Postului Mare, nu mai ieşea din pustie până la Învierea Domnului, ci stătea la chilie în post şi rugăciune, hrănindu-se „numai cu bob muiat în aceste 40 de zile”. Iar la Sfintele Paşti veneau amândoi fraţii la Schitul Prodromu şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Spuneau ucenicii lui că părintele Nectarie, cât a stat în pustie, a dobândit de la Dumnezeu darul lacrimilor şi al preasfintei rugăciuni a lui Iisus, care se săvârşeşte neîncetat cu mintea şi cu inima. Dar despre această tainică lucrare bătrânul niciodată nu vorbea.

Tot acolo în pustie a deprins Cuviosul Nectarie, în chip desăvârşit, meşteşugul cântării bisericeşti pe psaltichie. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu glas îngeresc şi învăţând bine limba greacă, cânta aşa de minunat, cum nu mai cântase alt călugăr în tot Sfântul Munte. De aceea, călugării athoniţi îl numeau „al doilea Cucuzel”; alţii îi spuneau „privighetoarea Sfântului Munte”, iar călugării români îl numeau „privighetoarea Moldovei”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 484)