Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stabilit ca, în cadrul conferinței pastoral-misionare semestriale a preoților din primăvara anului 2018, să fie analizată unitatea de credință și de neam prin reliefarea următoarelor teme: Unitatea de credință – temelie a unității Bisericii; unitatea Bisericii în fața persecuțiilor; unitatea Bisericii în fața ereziilor; unitatea Bisericii în fața curentelor filosofice și ideologiilor politice; și contribuția Bisericii la promovarea conștiinței naționale a poporului român și la făurirea statului român unitar modern.

În primele secole creștine, în special în perioada articulării învățăturii de credință de până la perioada Sinoadelor Ecumenice, Biserica a fost confruntată cu două pericole majore care amenințau unitatea ei.

Din exterior au acționat, împotriva armoniei ecleziale, persecuțiile îndreptate oficial împotriva creștinismului de către autoritatea romană și populația păgână, care considerau „noua” credință drept o manifestare îndreptată împotriva politeismului și a structurii statale existente la vremea respectivă.

Din interior, s-au ridicat împotriva unității Bisericii „bărbați, grăind învățături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (cf. Fapte 20, 30), așa cum prevăzuse înainte Sfântul Apostol Pavel, iar aceștia au creat diferite schisme și erezii, toate având nevoie de decizii clare și ferme îndreptate împotriva lor din partea ierarhiei bisericești.

În fața politeismului păgân, creștinismul a propus, încă de la început, o credință unitară, o mărturisire comună și o slujire liturgică respectând aceleași reguli și principii pentru toate comunitățile care alcătuiau Biserica. Sinoadele Ecumenice au cristalizat, ulterior, învățătura de credință, în fața pericolului reprezentat de ereziile și schismele apărute pe parcurs, iar această stare de fapt s-a păstrat în decursul istoriei creștine până în prezent și va rămâne astfel până la sfârșitul veacurilor.

În prezent, dificultățile care amenință unitatea Bisericii s-au modificat simțitor față de cele din primele veacuri. Dacă în secolul al XX-lea s-a produs fenomenul „secularizării”, cu efecte negative asupra lucrării Bisericii în societate, în secolul al XXI-lea ne confruntăm cu o reală „decreștinare” progresivă la toate nivelurile: social, politic, cultural. Situațiile în care simbolurile religioase sunt, efectiv, excluse din spațiul public devin tot mai dese, iar la nivel cultural, moștenirea creștină europeană este fie trecută cu vederea, fie îi este atribuit un rol redus, minimal ca importanță.

Această nouă stare de fapt, în special în Occident, este rezultatul final al accentului masiv pus pe capacitatea omului de a se încrede exclusiv în forțele proprii și de a realiza toate aspectele privitoare la viața sa prin intermediul propriei rațiuni. Tendința raționalistă conduce însă, în cele din urmă, la clivaje politice, la o stare de tensiune persistentă în toate straturile societăți, la slăbirea unității naționale, precum şi la diminuarea demnității naţionale.

În anul în care statul român își sărbătorește Centenarul, trebuie să subliniem în mod deosebit că România Mare este și o împlinire a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei, a apărat unitatea de credință a românilor și, implicit, a cultivat conștiința unității de neam. „Românii – scria marele istoric Nicolae Iorga – au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecință o comunitate culturală de cel puțin 300 de ani, și aceasta a produs în ceea ce privește sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect”[1].

Biserica, prin predică și tipar, a cultivat cu stăruință în sufletele credincioșilor români conștiința că au aceeași origine, ca neam, aceeași limbă neolatină și aceeași credință creștină. Cu alte cuvinte, în cazul neamului nostru, conștiința unității de credință s-a împletit întotdeauna cu cea a unității de neam sau, mai exact, unitatea de credință a întreținut, a cultivat și consolidat conștiința unității de neam.

Unitatea de credință și de neam erau atât de strâns unite, încât credința sau „legea”, în limbajul medieval, era numită „românească”[2].

Prin predică și prin tipărirea cărților bisericești și difuzarea lor în toate provinciile locuite de români, mai cu seamă în Transilvania, unde se manifesta prozelitismul altor culte, Biserica Ortodoxă a vestit adevărul unității de neam și de credință, astfel încât românii de pe ambele părți ale Carpaților au fost convinși că „sunt de o limbă și de o lege”, „de un neam și de o credință”. Tipăriturile bisericești se adresau tuturor românilor („rodului nostru românesc”, „neamului nostru românesc”), întărind conștiința unității de neam a fraților despărțiți de granițe nefirești, ajutându-i, totodată, pe cei care se aflau sub stăpâniri străine să își păstreze credința creștină ortodoxă.

În prefața Cazaniei Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei (1632-1653), tipărită în anul 1643, intitulată Carte românească de învățătură, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei (1634-1653) exprima convingerea că se adresa „la toată semenția românească, pretutindeni ce să află pravoslavnici într-aceasta limbă”[3].

În prefața Bibliei din 1688 adresată domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), semnată de patriarhul Dositei al II-lea Notaras al Ierusalimului (1669-1707), Sfântul Voievod era considerat un luminător al întregului popor român: „vrednic de mii de laude ești Măriia ta, care la un norod întreg dai cuvântul lui Dumnezeu, ca oarece lumină fiind până acum supt acoperemânt și o pui în sfeșnic, ca să lumineze celor den casă ai Besericii noroade: rumânilor, moldovenilor și ungrovlahilor”[4].

În predosloviile sau prefețele tipăriturilor importante găsim adeseori exprimată ideea unității de credință și de neam. În 1645, Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei se adresa în predoslovia Răspunsului împotriva catehismului calvinesc (1645) „iubiților săi fii” din Ardeal, pe care îi considera: „credincioși pravoslavnici și adevărați fii ai svintei noastre Beseareci apostolești, iubiți creștiniși cu noi de un neam români, pretutinderea tuturor ce să află în părțile Ardealului ce sunteți cu noi într-o credință”[5].

Unitatea de neam și de credință a românilor era evidentă chiar și celor de alt neam. În 1629, patriarhul ecumenic Chiril Lucaris era convins că încercările de atragere a românilor transilvăneni la protestantism sunt zădărnicite de „legătura de sânge și de simțiri care trăiește, deși în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din țara Transilvaniei și între locuitorii Țării Românești și Moldovei. Principii acestor țări vecine nu se vor învoi în niciun caz [pentru atragerea românilor la protestantism – n.ns.], ci mai mult ca sigur se vor opune, dacă nu cu armele, cel puțin prin îndemnuri tainice”[6].

Pentru că românii trăiau în formațiuni politice diferite, Biserica a manifestat o preocupare constantă pentru mărturisirea credinței într-un grai înțeles de toți. În Predoslovia către cititori a Noului Testament de la Alba Iulia, din anul 1648, Sfântul Simion Ștefan, Mitropolitul Transilvaniei între 1643 și 1656, deplângea faptul că „rumânii” sunt „răsfirați printr-alte țări, de și-au <a>mestecat cuvintele cu alte limbi, de nu gră<i>escu toți într-un chip”, fapt pentru care a folosit în traducerea sa acele cuvinte pe care spera că le vor înțelege toți[7].

Liturghia săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit un factor esențial de unificare spirituală etnică, de dezvoltare a identității și conștiinței naționale, dar și a culturii românești. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae spune:

„Forţa principală, prin care Biserica poporului român s-a manifestat ca una şi a contribuit în cea mai mare măsură la unitatea acestui popor, a fost identitatea slujbelor bisericeşti, având ca centru Liturghia. Aceeași Liturghie, aceleași slujbe, săvârșite în toate satele româneşti – şi în Ardeal numai în satele româneşti –, au păstrat aceste sate într-o unitate spirituală între ele şi cu românii de peste Carpaţi. Liturghia şi slujbele răsăritene au rămas trăsătura bisericească de unire între toţi românii, chiar când între românii ardeleni s-a produs o separaţie din punct de vedere administrativ-bisericesc. Se poate vorbi de o permanentă şi neîntreruptă unitate religioasă liturgică a poporului român. Întreg poporul român a rămas înlăuntrul aceleaşi vieţi liturgice răsăritene”[8].

Această limbă liturgică a dobândit statutul de limbă de cultură și civilizație creștinăcând Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură au fost traduse în limba vie a poporului. Așadar, Biserica, prin intelectualii săi, a avut o contribuție determinantă la „creșterea limbii românești”, componentă fundamentală a ființei și identității poporului român.

Mihai Eminescu, cunoscând rolul Bisericii și al credinței creștine în dezvoltarea culturii și a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului, a numit Biserica Ortodoxă Română „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului”[9].

Biserica Ortodoxă a slujit întotdeauna neamul românesc și a sprijinit aspirațiile lui. În acest sens, marele istoric Nicolae Iorga scria:

„Mitropoliții, episcopii, egumenii și așa de adesea ori și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învățătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumul pământului fără a-și desface ochii de la cer […], dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostași, mucenici și sfinți”[10].

Cultivând conștiința unității de credință și neam, Biserica Ortodoxă Română a pregătit condițiile pentru înfăptuirea marilor evenimente din istoria românilor – Unirea Principatelor din 1859, obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din 1918.

Totodată, Biserica Ortodoxă a participat la toate aceste momente definitorii din istoria neamului nostru prin clerul care a militat pentru unirea românilor într-un singur stat, dar și prin preoții săi eroi, care i-au însoțit pe soldații români și i-au întărit duhovnicește, împărtășind cu ei toate nenorocirile războiului și jertfindu-și uneori viața. Preoții care nu au fost mobilizați i-au consolat şi întărit pe cei rămași acasă și le-au insuflat speranţă.

La 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost Șef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române, aflat în vizită la Serviciul Religios al Armatei Române, menționa că:

„Preoții și-au făcut mai mult decât datoria și este o cinste pentru cler, care alături de ostași, a făcut mai mult decât i-am cerut noi pentru țară și neam […] Rugați-vă lui Dumnezeu ca să ne dea cât mai mulți patrioți de care țara are mare nevoie. Transmiteți tuturor preoților de armată mulțumirile calde pentru inimosul lor concurs ce mi-ați dat pentru apărarea țării”[11].

Suntem chemați, mai ales în acest an Centenar, să evidențiem și să comemorăm „pe toți acei români care, prin cuvânt și faptă au fructificat Marea Unire de la 1918 și până în prezent: ctitori de biserici și mănăstiri, promotori ai educației creștine românești și ai culturii române din țară și străinătate, susținători ai operei social-filantropice a Bisericii, apărători ai spiritualității românești”. Realitatea unității de credință și de neam a conferit poporului român o identitate particulară în istorie și ea trebuie cunoscută și valorificată de contemporani.

Binecuvântăm deschiderea lucrărilor Conferinței pastoral-misionare a clericilor din Arhiepiscopia Bucureștilor și ne rugăm Preabunului Dumnezeu, Cel slăvit și închinat în Treime, să reverse darurile Sale cele bogate asupra tuturor slujitorilor sfintelor altare.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Nicolae Iorga, Dezvoltarea ideii unităţii politice a românilor, Bucureşti, Ed. Casei Școalelor, 1915, p. 26.
[2] Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Bucureşti, Ed. Academiei, 1983, p. 122, n. 34.
[3] Ion Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul I, 1508-1830, Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, 1903, p. 139.
[4] I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul I, p. 289.
[5] I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul I, pp. 150-151.
[6] Ioan Lupaş, Documente istorice transilvane, vol. I (1599-1699), Cluj, Tipografia Cartea Românească, 1940, p. 178.
[7] I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul I, p. 170.
[8] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, în colecţia „Opere complete”, vol. IX, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2018, p. 325.
[9] Timpul, 14 august 1882, în: Mihai Eminescu, Opere, vol. 13, Bucureşti, Ed. Academiei, 1989, pp. 168-169.
[10] Nicolae Iorga, Istoriei Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. I, ediție revăzută și adăugită, București, Ed. Ministeriului de Culte, 1928, p. 4.
[11] Gh. Nicolescu, Gh. Dobrescu și A. Nicolescu, Preoți în lupta pentru făurirea României Mari, 1916 – 1919, București, Ed. Europa Nova, 2000, p. 198.

(Cuvântul Patriarhului României la deschiderea lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare a clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti – luni, 14 mai 2018, Ploieşti – marți, 15 mai 2018, Câmpina – miercuri, 16 mai 2018)

Sursa: basilica.ro