A murit Părintele Teofil, Stareţul Mănăstirii Pângăraţi din Neamţ. După o suferinţă atroce, primită cu răbdare şi mulţumire, călugărul şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Pentru că am făcut Seminarul teologic de la Mănăstirea Neamţ împreună, aş îndrăzni să vorbesc câteva cuvinte despre personalitatea sa.

Călugăr de vocaţie ascetică şi misionară, adânc înrădăcinat în practica monahală a mănăstirilor moldave, stăruitor în rugăciune isihastă, duhovnic molcom şi blând, dar mustrător aspru pentru cădere, Părintele Teofil a fost un model pentru noi seminariştii, copii în căutarea unei vocaţii făgăduite. Era mult mai în vârstă decât noi, şi avea o statură aparte, o maiestate neostentativă, prin care impunea nu respect, ci preţuire şi dor de a-i fi în preajmă.

O ţesătură simplă a fiinţei, fără ascunzişuri, hrănită firesc cu rugăciune şi o naturaleţe aparte a caracterului mă fascinau mereu. Nu era atât de interesat de miile de informaţii găsite în cursurile teologice, ci mai ales de fărâmiturile de Duh ascunse dincolo de rostire, acolo unde doar sufletul mai poate pătrunde prin poarta smereniei. Vorbea neaoş, din popor, fără a încerca să epateze. Avea un soi de lumină tainică în privire, iar când zâmbea, ţi se lumina ziua. Destul de obosit de exigenţele convenţionale ale seminarului, prea bătrân pentru extemporale, însă înţelegător cu regulile, se smerea ascultând amănunte livreşti sau condimente istorice din cursurile profesorilor. El, care spovedea sute de oameni, şedea tăcut în banca lui, uneori pierdut într-o lume a bucuriei negrăite. Era prietenos cu ţâncii care-i deveniseră peste noapte colegi. Stătea la taifas cu noi, deşi simţeam cu toţii că ne era ca un tată. Smerenia sa nu avea nimic prelucrat, avea o bunătate lipsită flagrant de artificialitate, prin care reuşea să împace extremele sau să modereze conflictele.

Ce mai e de spus? Se vedea de la o poştă că era un om făurit prin Taina Spovedaniei. Viaţa lui era o sfătuire de taină cu Dumnezeu. Avea o pravilă de rugăciune pe care o respecta cu stricteţe de o viaţă. Ucenicii săi erau lipsiţi de iluziile de mărire ale tinereţii. A restaurat extensiv mănăstirea şi i-a readus gloria liturgică de odinioară.

Într-o vară am stat o lună la Mănăstirea Pângăraţi. Eram student la teologie, iar la mănăstire eram deopotrivă bibliotecar, profesor de muzică psaltică pentru tinerii călugări sau fraţi, cântăreţ la strană etc. Cufundat adânc în biblioteca plină de cărţi vechi, cântând cu neofiţii până la răguşire sau participând la slujbele mănăstirii, nu aveam prea multă vreme să discut cu stareţul Teofil, un om de o hărnicie remarcabilă. De câteva ori însă am reuşit să prind câteva ore de taifas cu părintele. Avea o bucurie a trăirii monahale molipsitoare, prin care puteai înţelege dorul şi iubirea lui pentru Dumnezeu. Mânca împreună cu toţi ceilalţi călugări în trapeza simplă şi primitoare a mănăstirii. Era nelipsit de la miezonoptică şi de la toate slujbele Bisericii. Iubea Liturghia şi tot ce o înconjoară, cu credincioşie şi înţelegere.  

În ultimii ani, suferinţa îi brăzdase pe chip un dor ascuns de cele cereşti. Îşi purta durerea cu demnitate. Trăia aici, printre ucenici şi credincioşi, veniţi din toată ţara să primescă harul sau iertarea, însă inima lui era deja departe, la locul cu păşune pe care-l dorise de o viaţă.

A plecat la liturghisire neîncetată. Tristeţea despărţirii de un asemenea om este însă compensată de conştiinţa prezenţei unui nou rugător pentru noi la Tronul îndurărilor. E bine să-i cerem în continuare sfatul şi rugăciunea, căci sunt sigur că ne ascultă. E prea târziu şi prea devreme pentru lacrimi. Să le vărsăm pentru păcate. Buna sfătuire, experienţa duhovnicească, simplitatea nevinovată, rugăciunea sinceră, le ia cu sine, în chinovia cea veşnică. Dumnezeu să-l odihnească în pacea şi lumina Lui!