Părintele Vasile Profir de la Moșna

Părintele Vasile Profir rămâne o personalitate emblematică, un om care, în decursul vieții sale, a fost asemenea unui felinar ce a luminat prin viața și activitatea sa. El a plecat la Domnul, dar jertfa sa a rodit mult și depinde de noi ca să rodească în continuare. De aceea nu-l uităm și adăugăm figura sa efigie în rândul celor care prin faptă și cuvânt au slujit satul nostru.

Viața și activitatea profesională, culturală și socială desfășurată de Părintele Vasile Profir în localitatea în care s-a născut, a crescut și a slujit ca păstor sufletesc, a rămas vie în memoria sătenilor, chiar dacă au trecut aproape opt decenii de atunci.

Preotul Vasile Profir a văzut lumina zilei pe 22 februarie 1900, în comuna Moșna, care aparținea, în vremea respectivă, de județul Fălciu, ca al cincilea copil, în familia Preotului Pavel și a Preotesei Elionora Profir.

A fost crescut în atmosfera de credință și evlavie a satelor noastre de altădată, în care viața oamenilor se desfășura după tradiția Bisericii prin participarea masivă, în duminici și sărbători, la Sfintele Slujbe, dar și prin respectul tradițiilor locale. Astăzi știm mai bine ca altădată că mediul familial și social din anii copilăriei, în care ni se formează caracterul, este determinant pentru tot restul vieții.

Studiile primare le-a săvârșit la Școala Nr. 2 din Huși, iar la Seminarul pedagogic din  Iași a urmat cursul inferior (clasele I-IV). 

S-a simțit atras încă din anii cei neprihăniți ai prunciei de frumusețea slujirii sacerdotale, avându-l ca model pe jertfelnicul său tată, în timpul căruia a fost construită actuala biserică a satului. De aceea, în anul 1919 și-a îndreptat pașii către Seminarul Teologic din Huși, pe care l-a absolvit în anul 1923, dovedind o lăuntrică chemare spre slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Studiile au coincis cu suferința pricinuită de moartea neașteptată a tatălui său, la 60 de ani, după ce s-a infectat cu tifos, când a mers să împărtășească un bolnav. A suferit, dar nu a deznădăjduit. Rugăciunea și credința l-au făcut și mai preocupat de a deveni un sârguincios slujitor al Sfântului Altar.

În octombrie 1923 s-a căsătorit cu tânăra bârlădeancă Ecaterina Popa, care debuta ca învățătoare în Moșna în același an, binecuvântându-i Dumnezeu cu patru copii: Sergiu, Elena, Georgeta și Marcela.  A fost hirotonit diacon pe 8/21 noiembrie, apoi preot în 12/25 noiembrie, anul 1923, de Presfințitul Nicodim Munteanu, Episcopul Hușilor (1912-1923), care va deveni cel de-al II–lea Patriarh al României, iar în luna decembrie, 1923 a fost instalat ca preot paroh al Parohiei „Sfinții Voievozi” – Moșna.

În vremea slujirii la Moșna, tânărul preot, și-a sporit pregătirea profesională, urmând cursurile Facultății de Teologie din Chișinău, între anii 1928-1932.

Cu ajutorul enoriașilor din parohia încredințată spre păstorire, într-un răstimp de douăzeci  de ani, a realizat lucruri memorabile. Astfel, în anul 1926, a înființat Căminul Cultural „Propășirea”, pe care l-a condus, ca președinte, până a plecat la Huși și Biblioteca populară din sat numită „Casa de sfat și citire”, sprijinit fiind de Episcopia Hușilor și de cadrele didactice din sat, pentru a o înzestra cu cărți și reviste. A organizat în fiecare an serbări cultural – religioase aducând  personalități marcante ale vremii, din orașul Huși și județul Fălciu, pentru a conferenția.

În timpul păstoririi Părintelui „Vasilică”, așa cum îi spuneau enoriașii, a fost reparată biserica în mai multe rânduri, la acoperiș, în exterior și interior; a fost împrejmuită curtea bisericii și reparat gardul cimitirului, iar în anul 1935, pe locul vechii clopotnițe cu hramul „Sfântul Nicolae”, a fost construită o „cancelarie parohială”, care dăinuiește până astăzi.

Cu ajutorul comitetelor sătești, întocmite și alese de popor, a strâns în parohia Moșna fondurile necesare pentru construirea unei clădiri, lângă biserică, pentru  Primărie și Banca Populară din sat, sfințită în ziua de 23 noiembrie 1935.

A înființat un cor bisericesc, pe două voci, alcătuit din copii – (singurul din nordul județului în vremea respectivă), care oferea răspunsurile la Sfânta Liturghie, condus de cântăreţii Ion Luchian și Constantin Popa, iar cu ajutorul învățătorului Constantin Diaconu, a organizat, pe lângă Căminul Cultural, un cor compus din flăcăii și fetele satului. Cu acest cor a participat, pe data de 8 iunie 1939, la Serbările Restaurației care au avut loc la Arenele Romane din București, unde a obținut locul doi pe țară. Mai târziu, în anul 1942, a adus de la Huși pe Alexandru Paveliu, care a pregătit corul pentru a cânta la Radio Moldova, la concursuri și serbările sătești, deoarece învățătorul Constantin Diaconu a murit, ca erou, pe frontul de la Țiganca(Basarabia), în timpul celei de-a doua și însângerate conflagrații mondiale.

Pe lângă lucrarea social-filantropică deosebită, desfășurată cu ajutorul sătenilor, pentru care a primit mulțumiri în mai multe rânduri de la Crucea Roșie, Spitalul de Campanie - Huși, Cantina „Mila Creștină” - Huși, Spitalul Socola - Iași, Spitalul Răducăneni, etc., a înființat și „Juriul de Împăciuire“ cu ajutorul căruia se aplanau şi rezolvau cazuri de neînţelegeri între săteni. Actele încheiate de acest juriu erau solicitate de Instanţa de Judecată a Ocolului Răducăneni. Această activitate a fost apreciată şi dată exemplu pe judeţul Fălciu.

Dovedind alese virtuți duhovnicești, precum și calități de bun organizator și chivernisitor, Episcopul Nifon Criveanu al Hușilor(1934-1939), l-a numit subprotoiereu de județ, misionar și revizor școlar de circumscripție, în anul 1934, iar Episcopul Grigorie Leu(1939-1949) i-a conferit rangul de iconom stavrofor în anul 1947, recunoscându-i și apreciindu-i astfel pregătirea, jertfa și activitatea. 

În toată lucrarea desfășurată, a fost susținut permanent de soția sa, învățătoarea Ecaterina Profir, care a ocupat și funcția de directoare a școlii din sat. Ea a fost pentru Părintele Vasile un adevărat înger păzitor, sprijinindu-l și întărindu-l în momentele cele mai grele. Aceasta, împreună cu colegele de catedră, au coordonat relizarea primelor costume naționale, lucrate în cruciulițe, lucrul de mână cu acul și țesutul la război, iar în anul 1938 s-a transferat în orașul Huși.  

În 15 octombrie 1943, părintele Vasile Profir a fost transferat la Parohia „Sfântul Nicolai” din Huși, în postul devenit vacant prin ieşirea la pensie a preotului Ieremia Hagiu, unchiul său. Slujitor credincios al Bisericii, îşi continuă activitatea cu acelaşi devotament. În acest timp a fost şi profesor de religie la Şcoala Nr.1 (băieti), confesor la Colegiul Militar Huşi, duhovnic la Spitalul şi Penitenciarul din Huşi, Preşedintele Căminului Cultural “Veniamin Costache”, confesor la Legiunea de Jandarmi.

După 1944, România cunoaște dramatice schimbări pe toate planurile vieții politice, sociale, economice, religioase. Au avut loc multe fapte de nedreptate, săvârșite în numele noțiunii de „dreptate socialistă și comunistă”. Ca urmare a activităţii desfăşurate, părintele Vasile Profir a început să fie urmărit de Securitate după 1948, iar fiul său, studentul Sergiu Profir, este condamnat în 1949 la cinci ani închisoare pentru apartenenţă la „organizaţie contrarevoluţionară“. Şi-a terminat studiile după anii grei de pedeapsă politică.

Autorităţile statului au început să vadă în Părintele Vasile un reacţionar la adresa regimului, deoarece era nemulțumit de faptul că fiica sa nu poate urma o facultate, din motive politice. Toate acestea au condus inevitabil la arestarea Părintelui Profir de către Securitate în data de 19 iulie 1952 şi anchetarea sa la Iaşi. Fiind reținut fără judecată, Părintele Profir primeşte o condamnare administrativă de cinci ani ( 60 luni muncă silnică). De la Iaşi a fost mutat, în ianuarie 1953,  în colonia de muncă Peninsula-Valea Neagră de la canal, în celebra „brigadă a hoţilor“ constituită numai din preoţi. La 15 iulie 1953 este transferat la spitalul-penitenciar Văcăreşti. Părintele Vasile Profir este eliberat din penitenciarul Văcăreşti la 7 septembrie 1953 și se întoarce acasă în mijlocul familiei, care a avut mult de suferi în această perioadă și al enoriașilor săi.

Marcat profund, atât fizic cât și psihic, de această experiență cumplită, Domnul l-a trimis pe îngerul Său să-l cerceteze pe suferindul Părinte  Vasile, care astfel a ferit perdeaua acestui veac, în ziua de 18 decembrie 1966.

În cei douăzeci de ani de activitate de la Moșna, Părintele Vasile și-a contopit propria existență cu cea a parohiei încredințată lui spre păstorire și s-a făcut pildă tuturor cu purtarea sa. Era la dispoziția enoriașilor cu rugăciunea, cu cuvântul și cu spovedania; era mereu printre oameni, le asculta durerile, îi ajuta cu ce putea, îi mângâia și muncea împreună cu ei. A știut să folosească atât blândețea și lauda cât și asprimea și mustrarea. Sătenii spun despre el că era un preot puternic în lucrare, constant în efort, jertfelnic în numele binelui și al adevărului, sincer în cuvânt, modest, compătimitor, cumpătat, cu o judecată morală dreaptă și sănătoasă.

Pentru a păstra vie amintirea părintelui, în cadrul comunității noastre, în anul 2017, am înființat „Bursa – Preot Vasile Profir”, care constă într-un ajutor financiar, acordat de parohia noastră, la sfârșitul fiecărui an școlar, elevului/elevei care va avea prima medie de absolvire.

Părintele Vasile rămâne o personalitate emblematică, un om care, în decursul vieții sale, a fost asemenea unui felinar ce a luminat prin viața și activitatea sa. El a plecat la Domnul, dar jertfa sa a rodit mult și depinde de noi ca să rodească în continuare. De aceea nu-l uităm și adăugăm figura sa efigie în rândul celor care prin faptă și cuvânt au slujit satul nostru.

(Preotul Cristian Irimia, Parohia „Sfinții Voievozi” – Moșna)

Ultimele din categorie