În lucrarea sa consacrată creșterii și educării copiilor[1], Sfântul Ioan Gură de Aur (+ 407) compară sufletul copilului cu un diamant ce așteaptă să fie prelucrat într-o valoroasă bijuterie, cu o pânză albă ce trebuie transformată, prin meșteșugul și iscusința pictorului, într-o adevărată capodoperă[2].

La fel de expresiv și cu o profunzime duhovnicească aparte, Sfântul Paisie Aghioritul (1924-1994) asemăna sufletul micuților cu o casetă goală ce așteaptă să fie înregistrată. Dacă de la început este înregistrată muzică bisericească, aceeași muzică va fi, mai apoi, redată. Dacă, dimpotrivă, a fost inscripționată muzică lumească, pentru a asculta muzică duhovnicească, trebuie șters întreg conținutul casetei și reînregistrată muzica dorită[3].

În lucrarea de creștere și de educare a copiilor, de formare și de modelare a sufletului lor, rolul părinților este unul fundamental. Din acest motiv, modelul de comportament digital oferit de părinți este normativ pentru copii. Dacă părinții nu vor realiza, dincolo de aspectele pozitive ale tehnologiei digitale, riscurile reale pe care le pot prezenta printr-o astfel de conduită lipsită de discernământ, tehno-optimistă, îi expun pe „tehno-puștii” lor unor provocări și pericole greu de înfruntat și de gestionat.

Lucrul esențial în această privință îl constituie exemplul bun și consecvent al părinților și al fraților lor, mai ales cei mai mari. Dincolo de recomandări generale și de sfaturi moralizatoare, de un deosebit folos pentru copii, este ceea ce văd, învață și copiază de la părinții lor. „Exemplul  pe care îl oferim noi în sfera digitală contează mai mult decât ceea ce spunem despre timpul petrecut în fața ecranelor. Dacă pentru noi, ca părinți, întregul timp liber este acaparat de dispozitivele electronice de un fel sau altul, le transmitem copiilor mesajul: «La asta se rezumă viața. Aceasta este etalonul». Mult prea adesea, părinții comunică mesajul potrivit, însă într-o manieră greșită. Le spunem copiilor să limiteze timpul petrecut în fața ecranelor, pe când noi petrecem ore întregi online, după serviciu. Le spunem că rețelele sociale nu sunt benefice, însă noi avem în permanență Facebook-ul deschis în fundal. Le spunem că jocurile video sunt o pierdere de vreme dar, la întoarcerea de la serviciu, petrecem ore relaxându-ne cu un joc. (...) Cea mai eficientă învățare se petrece atunci când părintele îi demonstrează copilului său cum să se raporteze cu înțelepciune la lumea digitală, prin propriul său comportament în raport cu tehnologia. Dacă modelul pe care tu îl oferi în sfera digitală nu este tocmai bun de urmat de către copiii tăi, poate că ar trebui să iei o pauză, pentru a învăța tu însuți că nu este nicio problemă dacă nu ești disponibil online, într-o lume excesiv de tehnologizată”[4]. Sau, cum insista același autor, „copiii mici pândesc unde își concentrează atenția părinții lor și urmăresc privirea mamei. Atunci când părinții se arată fascinați de telefoane, tablete sau calculatoare, este firesc ca și copiii să fie curioși în legătură cu respectivele obiecte. Dacă asupra telefonului se concentrează preponderent atenția părintelui, copilul se va gândi: «Trebuie să mă joc și eu cu chestia aia!». Cel mic este fascinat nu atât de telefon în sine, ci mai degrabă de orice obiect pe care mama sa îl găsește fascinant”[5].

Această constare cheamă părinții la un comportament controlat și responsabil. În primul rând, ei înșiși au nevoie să fie educați digital, ca unii care sunt „imigranți” în această lume nouă. Același Sfânt Paisie Aghioritul învăța că, pentru a evita conflictele și divergențele dintre părinți și copii, cei dintâi trebuie să își amintească faptul că și ei au fost copii și, chiar dacă pentru ei copilăria a fost diferită, trebuie să încerce să își înțeleagă copiii și să îi susțină, cu dragoste și răbdare, să descopere relația optimă cu tehnologia, odată ce viitorul nu poate fi conceput fără aceasta. Copiii, la rândul lor, trebuie să aibă permanent vii în suflet sacrificiile pe care le fac părinții pentru creșterea și educarea lor și să se comporte cu respect și recunoștință. Meditând asupra provocărilor lumii contemporane la adresa copiilor, Sfântul Paisie spunea că Dumnezeu îi ajută mult pe tinerii care luptă să păstreze o viață curată și înaltă și tuturor le arată mila și îndurarea sa, ca unora ce au avut de înfruntat ispite și păcate tot mai multe și tot mai puternice, necunoscute în vechime și, de aceea, cu toții, părinți și educatori, trebuie să arate față de ei iubire, iertare și „noblețe sufletească”[6].

Pentru a oferi copiilor un model bun și eficient, „părinții ar trebui să vorbească mai puțin la telefonul mobil și să utilizeze cât mai puțin tehnologia digitală în prezența acestora, să fie permanent conectați la viața reală, să participe la plimbări și jocuri în natură, să iubească și să protejeze natura, să citească ziare, reviste, cărți, să meargă la concerte, la expoziții, să practice un sport. Copiii trebuie învățați să scrie cât mai mult de mână, să deseneze, să memoreze poezii pentru a-și dezvolta atenția, creativitatea, memoria, concentrarea, pe de o parte, iar pe de altă parte, să aibă timpul ocupat cu activități benefice dezvoltării lor armonioase, nu cu un terminal, oricare ar fi el”[7].

În plus, conform teoriei „învățării sociale”, menționată deja, copiii învață cel mai bine prin observație, imitare și modelare, în timp și prin consolidarea comportamentelor dobândite. Mai mult decât din sfaturi, critici și pedepse și chiar și mai mult decât de la eroii din spatele ecranelor ori din media educațională, ei deprind un comportament digital adecvat urmărindu-i pe părinții, educatorii și modelele lor. Fie că este vorba de unele cunoștințe teoretice, de noi cuvinte în limba maternă sau variate limbi străine, dar mai ales de crearea unor obiceiuri sau rutine, cea mai eficientă este interacțiunea directă cu persoanele reale[8].

Specialiștii în parenting digital identifică o reală „dilemă a părinților”, în care se întâlnește mândria personală de a fi avut posibilitatea de a fi în trend cu lumea actuală, oferindu-le copiilor dispozitive tot mai performante, superioare chiar și celor pe care ei înșiși le posedă. Alături de acestea, au sentimentul de bucurie sau împlinire, ca unii care îi pregătesc pentru „minunata lume nouă” în care accesul la tehnologie este absolut necesar. Dar nu puține sunt și momentele de teamă și de neliniște pe care le resimt atunci când contabilizează timpul petrecut de copii în fața dispozitivelor digitale, de „dezînsuflețirea” relațiilor cu ei și de efectele negative ale dispozitivelor asupra dezvoltării lor. 

Sunt tot mai frecvente imaginile în care părinții oferă copiilor lor, de la vârsta de doar câteva luni, tableta sau smartphone-ul personal, setându-l pe imagini atractive ce se derulează cu o viteză greu de urmărit chiar și de ei, ca adulți, fără a obosi aproape instantaneu, cu sunete continue, create să îl țină concentrat și implicat, atât cât are putere, până când se va epuiza. Referindu-ne la folosirea tehnologiei pe post de „bonă electronică” sau de „bonă digitală”, putem observa că, atunci când un copil este agitat, gălăgios sau plânge, deranjând pe cei din jur, primul lucru pe care părintele îl face este de a-i oferi un telefon inteligent. Dacă părintele nu îi oferă programul sau imaginile dorite, copilul se isterizează plângând convulsiv, ca și cum ar  vrea să îl compromită deplin în fața „martorilor”. Iar crizele se reiau și se intensifică, până când părintele „victimă” cedează, făcându-i copilului hatârul sau împlinindu-i mofturile. Soluția eficientă presupune ca, „înainte de a le pune la dispoziție copiilor mici un astfel de gadget, ar trebui să ne gândim mai mult și să avem în vedere consecințele nefaste ale utilizării excesive a smartphone-ului de la vârste timpurii. Să încercăm să rezolvăm aceste situații altfel: prin joc, prin îndreptarea atenției spre altceva, prin discuții, prin scurte povestiri, prin stimularea imaginației, chiar dacă toate acestea sunt mult mai solicitante, iar efectul nu este pe măsură. Timpul pe care părintele îl oferă copiilor pentru a discuta, cu răbdare, problemele importante pentru ei, este unul câștigat și nu un timp irosit. E un timp investit în dezvoltarea armonioasă și sănătoasă a copiilor, în educația lor, în formarea lor ca adulți echilibrați”[9].

Mai eficient decât a încerca să le ofere răspunsuri la tot mai numeroasele și complicatele „De ce?”-uri în lanț ale copiilor, oferindu-le imagini digitale și dialoguri artificiale este, pentru părinți, să se apropie de copil, să îl ia în brațele sale sau să se așeze alături de el, privindu-l ca de la egal la egal și să caute împreună răspunsuri, în cuvinte simple și puține, cu mintea, dar mai ales cu inima, descoperindu-i tainele adevăratei vieți, nu a celei virtuale. Nu doar că micuțul va învăța mai mult și mai repede din aceste dialoguri, dar se crea o afecțiune și apropiere și mai puternică față de părintele său și, în plus, va avea curajul să îl întrebe și altă dată, având sentimentul că va primi răspunsul folositor de la un părinte iubitor și empatic, responsabil și nicidecum nu va avea teama că întrebarea sa se va lovi de zidul iritării unui părinte obosit și grăbit, preocupat de probleme adevărate, ale oamenilor maturi și ale părinților muncitori în a asigura traiul greu al familiei și care vor prefera, neștiutori și neputincioși, să îl plaseze pe copil unui dispozitiv având un motor de căutare atotștiutor și care îi poate oferi copilului răspunsul solicitat.

Interpunerea ecranelor între părinți și copii îi îndepărtează și îi înstrăinează reciproc, creând un gol sufletesc, o distanță, și în cazuri extreme, o prăpastie afectivă și de comunicare. Este o cumplită ironie faptul că „acel dispozitiv electronic ce ne conectează cu oameni din celălalt capăt al lumii poate, la fel de bine, să ne despartă de oamenii de lângă noi. Poți conversa față în față cu bunica ce locuiește în alt oraș sau chiar în altă țară; computerele ne facilitează o asemenea conexiune puternică și minunată. Însă, de cele mai multe ori, copiii nu își folosesc dispozitivele pentru a conversa pe Skype cu bunica, ci se uită la desenul favorit, joacă un joc nou sau navighează pe site-ul preferat. În căminul modern, timpul petrecut în fața ecranelor ia rapid locul timpului petrecut cu cei din familie”[10].

Spre această constatare conduc și rezultatele unei cercetări recente care arată că 62% dintre copii s-au plâns că părinții lor sunt neatenți la ei și ocupați cu tehnologia atunci când doresc să discute cu ei. La rândul lor, 68% dintre părinți au spus că atunci când petrec timp cu copiii lor, principalul dușman sau motiv de distragere și neatenție este telefonul[11].

Un studiu similar, referindu-se, de această dată, la adolescenți, constata că, în timp ce 77% dintre părinți se plângeau că adolescenții lor nu le acordă atenție, fiind distrași de dispozitive, un procent de 41% dintre adolescenți spuneau același lucru despre părinții lor[12].