Poţi aduce un copil la pocăinţa creştină şi la părerea de rău?

Aceasta este, în mare măsură, problema pe care trebuie să o rezolvi prin alegerea unui duhovnic atent şi iubitor. Pocăinţa nu este doar o stare internă, ci și o Taină bisericească. Nu în zadar spovedania este numită Taina Pocăinţei. Principalul învăţător al pocăinţei trebuie să fie săvârşitorul acestei taine – preotul.

În dependenţă de măsura creşterii duhovniceşti a copilului, acesta trebuie pregătit pentru prima spovedanie.

Provocarea părinţilor este aceea de a explica celui mic ce este spovedania şi de ce este necesară. Mai departe, învăţăturile despre această Taină trebuie să fie lăsate în mâinile preotului duhovnic, căci lui i s-a oferit, prin Taina Preoţiei, ajutorul haric de a vorbi cu omul, inclusiv cu cel mic, despre păcatele sale. Preotul vorbeşte mai natural cu copilul decât părinţii, căci aici nu mai poţi apela la exemplul propriu sau al altor oameni.

A povesti copilului cum te-ai pocăit pentru prima oară nu poate duce decât la o falsă imagine despre pocăinţă. Nu ne-am pocăit ca să putem povesti cuiva despre aceasta. La fel de fals ar fi să povestim despre felul în care unii apropiaţi ai noştri s-au lepădat de oarece păcate, căci nu ar trebui să judecăm păcatele în care s-au aflat alţii.

De aceea, cel mai înţelept este să încredinţezi copilul în mâinile celui care a fost rânduit de Dumnezeu ca învătător al Tainei Pocăinţei.

(Preot Maxim Kozlov, Familia – ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti, Editura Sophia, București, 2009, p. 223)