Pași premergători Marii Uniri

Pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, la Adunarea populară din 3/15 mai 1848, unde era reprezentată întreaga naţiune română din Transilvania, fiind prezenţi aici şi revoluţionari români din celelalte două ţări româneşti, s-a auzit strigătul maselor româneşti: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”, adică cu celelalte ţări româneşti: Ţara Românească şi Moldova.

Maturizarea conştiinţei naţionale, unificarea lingvistică, culturală şi literară a poporului român sunt opera generaţiei de scriitori şi revoluţionari de la 1848, din toate cele trei provincii româneşti. Având conştiinţa unităţii lor etnice, spirituale, lingvistice şi culturale, românii din toate ţinuturile româneşti s-au avântat în lupta pentru realizarea unităţii lor politice.

Aspiraţiile poporului român spre unire au fost exprimate cu deosebită pregnanţă în cursul Revoluţiei de la 1848, care a izbucnit aproape simultan în cele trei provincii româneşti, fiind însufleţită de aceleaşi idealuri şi revendicări. Înscriind pe steagul ei lozinca înlăturării feudalismului, a făuririi unităţii naţionale şi a cuceririi independenţei, Revoluţia de la 1848 a dezvoltat şi mai puternic conştiinţa de sine a poporului român, hotărârea locuitorilor ţărilor române de a realiza unitatea naţională în cadrul frontierelor aceluiaşi stat.

Pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, la Adunarea populară din 3/15 mai, unde era reprezentată întreaga naţiune română din Transilvania, fiind prezenţi aici şi revoluţionari români din celelalte două ţări româneşti (Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Costache Negri, Axente Sever, August Treboniu Laurian etc.), s-a auzit strigătul maselor româneşti: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”, adică cu celelalte ţări româneşti: Ţara Românească şi Moldova.

Primul şi hotărâtorul pas spre unificarea statală s-a făcut la 24 ianuarie 1859, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească sub acelaşi domn, Alexandru Ioan Cuza. Unirea Principatelor, pregătită prin crearea atâtor instituţii culturale necesare afirmării aspiraţiilor poporului, este opera întregului popor, Biserica fiind prezentă la acest mare act prin înalte feţe bisericeşti: Sofronie Miclescu, mitropolitul Moldovei, Nifon, mitropolitul Ţării Româneşti; prin fraţii arhimandriţi, cărturari şi patrioţi, Neofit şi Filaret Scriban, prin arhimandritul Melchisedec, mare cărturar şi patriot, ridicat de jos, ajuns mai apoi, după o locotenenţă la Huşi, episcop al Dunării de Jos şi, în 1879, al Romanului, prin atâţia preoţi şi credincioşi.

Punând bazele statului naţional român modern, Unirea Principatelor a avut un puternic ecou şi în Transilvania, întărind conştiinţa unităţii naţionale a maselor populare de aici şi stimulând lupta lor pentru unire cu „Ţara”, cum se anticipase pe Câmpia Libertăţii de la Blaj.

Biserica din România consolidează pe plan bisericesc unirea politică înfăptuită la 1859 prin Decretul Organic din 6 decembrie 1864, care prevedea înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale şi proclama, fără să realizeze de fapt, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Iar independenţa României, proclamată la 9 mai 1877 şi cucerită prin fapte de arme (1877-1878), prilejuind o solidarizare a întregului popor român[1], este consolidată, pe acelaşi plan bisericesc, prin dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, la 25 aprilie 1885.

În Transilvania, un pas serios pe drumul obţinerii independenţei naţionale a românilor îl face Andrei Şaguna, care va reînfiinţa vechea mitropolie ortodoxă a Transilvaniei, prin ridicarea Scaunului episcopal de la Sibiu la treapta de Mitropolie ortodoxă autocefală, în ziua de 24 decembrie 1864. Prin Statutul Organic din 1864, sancţionat de împăratul de la Viena în 28 mai 1869, se prevede: autonomie bisericească, şcoală în limba naţională, şcoală de solidaritate naţională.

(Dumitru Gheorghe Radu, „1 decembrie 1918 – Temei al împlinirii unității politice a poporului român”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. I, Basilica, București, 2018, pp. 251-253)

[1] ***, Desăvârșirea unificării statului national roman. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, Ed. Academiei Române, București, 1968, p. 46.

Ultimele din categorie