După cum știm, înaintea căderii omului, sufletul său era deschis în fața lui Dumnezeu, hrănindu-se din harul Lui. În timp ce, în prezent, omul trebuie să se nevoiască pentru a dobândi însoțirea cu Dumnezeu, comuniunea cu El, pe atunci el gusta pe deplin din harul dumnezeiesc. Sufletul său era hrănit de harul cel necreat, iar trupul, de sufletul plin de har. Omul se hrănea din darurile lui Dumnezeu.

După cădere, sufletul s-a despărțit de Dumnezeu, de Izvorul cel adevărat al vieții: „Departe de Dumnezeu și fără viața Lui, sufletul caută să se întrețină (hrănească) storcând (exploatând) trupul. Astfel se nasc patimile sufletești. Trupul, la rândul său, negăsind viață în suflet, se întoarce spre cele din afară și devine captiv materiei, cum era și firesc; se închide în circularitatea stricăciunii. Astfel apar patimile trupești, iubitoare de plăcere, prin care omul se luptă să scoată viață și bucurie din materie” (Panayotis Nellas, „Omul – acest animal îndumnezeit”, Sibiu, 1994, p. 132). Toate acestea provoacă atât moartea trupului, cât și a sufletului. Totuși, dacă prin asceză și prin viața în Hristos, vom face efortul de a ne întoarce sufletul spre Dumnezeu pentru a primi hrana vieții de la El, trupul nostru se va uni cu sufletul plin de har și ne vom sfinți; mărturie ne stau viețile sfinților, care și-au suprimat uneori chiar și funcțiile obișnuite ale trupului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dintre patimi, unele sunt trupești, altele sufletești. Cele trupești își iau prilejurile din trup, iar cele sufletești din lucrurile de dinafară”. Aceeași distincție o aflăm și în scrierile lui Ilie Ecdicul: „Altele sunt patimile trupești și altele cele sufletești”.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 294-295)