Aceasta este lucrarea de căpătâi a oricărei osteneli a credincioșilor: preschimbarea patimilor contrare în dumnezeiești virtuți, ca să se umple viața noastră de bucurie adevărată și pace autentică. Prezența patimilor, mișcate în noi de demoni, nenorocește viața noastră și o face agasantă, întunecată, obosită și monotonă. Potrivit dicționarului Suida, patima duce la stricăciune. Pătimește trupul și împreună cu el suferă sufletul. Patima este mișcarea irațională și nenaturală a sufletului, un avânt excesiv care provoacă apoi întristare, frică, poftă și plăcere, din care vin iubirea de argint, beția, desfrânarea și pe acestea le însoțesc pizma și zavistia care seamănă confuzie și tulburare. Acest mod de viață îl face pe om să se creadă nemuritor pe pământ, îl ucide și îl nenorocește.

Cel pătimaș suferă, pătimește, agonizează și se îndurerează. Cel pătimaș este în final un om neliber, este supus propriilor lui patimi. Patimile se mișcă în noi, fiindcă sunt cuibărite în noi, fiindcă le-am primit cu bucurie, am discutat cu ele, le-am îngrijit și cultivat, dar mai ales le iubim, le îndreptățim și le socotim în general mai mici decât ale oamenilor din jurul nostru și astfel amânăm sistematic lepădarea lor. Trebuie să fim cinstiți și sinceri. Nu este astfel? Patimile sunt în orice caz importante pentru noi, le credem forțe motrice lăuntrice. Va trebui de la început să spunem fără înconjur că această cultivare a patimilor în sufletul nostru este o formă de tăgăduire a lui Dumnezeu în viața noastră, de vreme ce patimile, cum am spus, sunt potrivnice lui Dumnezeu și mișcate în noi de demoni. Cultivarea patimilor mai înseamnă și o primejdioasă mulțumire de sine, un narcisism deranjant, o autoîndumnezeire care sleiește puterile sufletești care nu îl mai fac viu pe om, ci îl strică și îl ucid. În această situație omul se oglindește pe sine, se admiră pe sine, se auto lingușește și în final se amăgește pe sine. Se îndreptățește pe sine și ajunge să-și întrețină păcatul. Se însingurează astfel și trăiește o mare singurătate și viața lui devine insuportabilă și fără dragoste. Sfârșește prin a se închina propriului său idol, a se mulțumi cu duhoarea păcatului lui și starea aceasta de nepocăință ajunge să-i fie încă, în profunzime, și plăcută. Lipsa lui Dumnezeu ajunge să-i fie mai degrabă de folos. Socotește că umblă liber și necontrolat, fără să-l observe nimeni.

Patimile sunt autonomia omului față de Dumnezeu și această autonomie s-a manifestat încă de foarte timpuriu. Rebelul Raiului, apostatul Adam, făcându-și prima lui răzvrătire, s-a înșelat jalnic, a făcut ascultare la vicleanul, prefăcutul demon, care i-a făgăduit o fericire și o îndumnezeire grabnică și fără osteneală. A făcut astfel neascultare la Ziditorul, Domnul și Dumnezeul lui Care îi vorbise limpede despre o relație de răbdare și dragoste. Adam însă s-a grăbit foarte, a devenit superficial, neatent, tăgăduitor, socotind că va putea să trăiască foarte bine cu propriul său program de viață, plan și menire. În libertatea lui, Adam era ușor de poticnit și de atras. Ar fi putut să se opună. Voința lui slabă era problema lui. Cu toate acestea Dumnezeu, iubitorul părinte, vine din nou cu discreție, oferind soluții, dând prilejuri de pocăință și întoarcere pe care totuși Adam nu a vrut să le răpească și să câștige rămânerea lui permanentă în Raiul cel din Eden. A rămas în îndreptățirile lui sterile și egoiste care arătau limpede împătimirea și nepocăința care l-au condus afară din Rai și în afara petrecerii și convorbirii cu Dumnezeu. De ce ? Fiindcă, potrivit cu Sfântul Grigorie Palama, Dumnezeu are o „neputință”. Nu poate să Se afle și să sălășluiască în ceea ce este necurat. Patima este necurăție sufletească.

(Moise Aghioritul, Omorârea patimilor, Ed. Εν πλω, Atena, 2011)