Patriarhul munților. Interviu cu Maica Eudoxia, sora Cuviosului Dometie de la Râmeț
Slujea pe văile astea pentru 7 cătune, pe o suprafață aproape cât a Bucureștiului de atunci. Câte-odată mergea și o jumătate de zi pe jos, iarnă, vară, nu conta.
Am dat fuga la Mânăstirea Râmeț imediat după ce am primit o frumoasă scrisoare, semnată de maica Eudoxia Manolache. Cu un scris îngrijit, dar mai ales cu un dar aparte al limbii române tradiționale, maica Eudoxia ne chema să ne împărtășim din bucuria amintirii marelui călugăr Dometie Manolache, cel care a reînviat – în vremuri de mari prigoane – Râmeții. Când am aflat că maica Eudoxia este sora părintelui Dometie, dar mai ales când am aflat că locuiește chiar în chilia lui, care a rămas neschimbată, pe loc ne-am suit în mașină. Evident, nu am regretat…
– Maică Eudoxia, cum ați intrat în mânăstire?
În 1954, chiar de Sfântul Gheorghe. Dar până să ajung la mânăstire, am avut multe ispite în a reuși acest lucru.
– Ce vârstă aveați?
20 de ani. Acum am 74. Pe atunci însă mă gândeam cum să fac să ies din învățământ; eram educatoare la Bordeiu Verde, Regiunea Galați, cum era pe atunci. Mi-am înaintat demisia la șefii mei, dar ei au refuzat-o sistematic. În tot acest timp, părintele Dometie, fratele meu, mă chema insistent la mânăstire. După spovedania pe care am făcut-o la dânsul, verdictul a fost clar: călugărie! Așa am început să mă rog la Dumnezeu, dar știți cum? Așa, intens de tot! Toată noaptea mă rugam, ziceam Paraclisul Maicii Domnului să mă lumineze ce să fac. Ce lacrimi am mai vărsat!… Voiam un semn.
– Și ați primit acel semn?
După un an de zile am avut o consfătuire a învățătorilor. În acest timp am primit o scrisoare de la părintele, în care îmi spunea așa: „E ultima oară când te mai chem“. Interesant este că exact în noaptea aceea am avut o descoperire, îndrăznesc eu să-i zic… L-am visat pe Mântuitorul, Care stătea pe o iarbă verde, frumoasă, și care-mi spunea: „Vino după Mine!“. Am ajuns la o căsuță, la a cărei ușă era chiar Maica Domnului. M-am închinat Maicii Sfinte, apoi am pășit în casă, unde era întinsă o masă, pentru ucenicii Săi. După aceasta, L-am văzut pe Hristos ridicat de la pământ ca la 2 metri, și Care mi-a spus: „Mergi la mânăstirea părintelui Dometie!“. Și m-am trezit înfiorată.
– Dar părintele Dometie la ce mânăstire vă chema, căci la Râmeț încă nu ajunsese?
La Rătești, în Buzău; acolo își pregătea maicile pentru mânăstirea pe care urma să o ridice în Transilvania. Tot timpul acesta, părintele Dometie era urmărit și vânat de securiști. Dacă eram și eu cu el, avea o „scuză“ în plus: „Merg la sora mea!“. Atunci am prins curaj, m-am dus la șeful meu și i-am spus că vreau să fac o operație de polipi, pe care de fapt o făcusem de când eram elevă. Mă gândeam să scap măcar 2 săptămâni de sub urmărirea lor. Șeful a aprobat pe loc, pentru că mă și aprecia profesional, mai ales după consfătuirea la care m-a pus să iau cuvântul, în fața a 400 de dascăli. I-a plăcut foarte mult ce am spus atunci, și așa a fost mai ușor să-mi dea drumul. Eu am plecat ca din pușcă, el a aflat și m-a căutat acasă, în sat. S-a certat cumplit cu fratele cel mai mare. Până la urmă, după ce a amenințat că mă aduce înapoi cu miliția, a cedat.
– Dar părinții PC Voastre ce spuneau?
Tata mi-a spus așa: „Mergi la mânăstire și vezi dacă-ți place acolo. Dacă da, rămâi. Dacă nu, poți veni oricând acasă“. Eu i-am zis: „Tată, măcar de mănânc pământ sau de mă vor duce la pușcărie, eu înapoi nu mă mai întorc!“. Și dusă am fost. Părintele mă aștepta la gară, în Buzău; a fost așa de bucuros! Am ajuns apoi la fetele noastre, la ardelencele care ne așteptau la Rătești. Intrând noi la ele, părintele a spus așa: „Știți voi ce-am visat azi-noapte? Că era pe cer un stol de păsărele. Și la distanță, mai era una, singurică. Venea către stol încet, dar venea!“. Evident, era o glumă duhovnicească a părintelui…
– De unde strânsese obștea de maici ardelence?
De la Prislop. Acolo fusese duhovnic după ce pe părintele Arsenie Boca îl arestaseră deja și era deportat politic la Canal. Printre credincioșii care veneau la Prislop, era un grup din împrejurimile Sebeșului, din care făcea parte și actuala maică stareță Ierusalima Ghibu – sora Onița, așa cum îi spuneam noi atunci. Ele voiau să fie maici la Prislop, dar părintele, neavând locuri, le zicea mereu să aibă răbdare, că va construi o mânăstire de maici în Ardeal.
– De ce voia în Ardeal, dânsul, care era regățean?
Aici considera că era mare nevoie de misiune ortodoxă. Cunoștea istoria zbuciumată a Transilvaniei, cum au fost distruse atâtea și atâtea mânăstiri. Încă de student, stătea vara la Sâmbăta, la părintele Arsenie Boca, apoi mergea după dânsul la Prislop. S-a călugărit o dată cu Antonie, Mitropolitul Ardealului, cu care era prieten bun.
– Cine era duhovnicul părintelui Dometie?
Cine să fie? Marele Arsenie Boca!
– În ce an s-a născut părintele Dometie?
1924. După ce a terminat Teologia, a fost chemat, printr-un simplu bilet, de către Antonie (Leonida) Plămădeală să se călugărească la Prislop, care avea obște de călugări. Fratele meu nu a spus acasă intențiile, căci părinții mei voiau să-l însoare cu fata preotului din sat.
– Câți frați ați fost la părinți?
12, dar 5 au murit de holeră, în timpul Primului Război. Din cei 7 care au trăit, am rămas doar 2: eu și fratele meu preot, de la Brașov. Mama noastră este înmormântată tot aici, la Râmeț, ca maică. Tot părintele Dometie a adus-o aici, în 1959. A călugărit-o chiar el, cu un an înainte de a muri. Vă dați seama, și-a călugărit propria mamă… Mama a mai trăit încă mult aici, ca monahie.
– Din ce cauză a murit părintele Dometie, la nici 50 de ani?
Fratele meu avea un glas deosebit. Părintele Arsenie Boca chiar îi spunea Cucuzel! Nu-și dădea nici un fel de cruțare vocii sale; tot timpul cânta, de ziceai că-i sărbătoare în mânăstire. Încă ne mai muștruluia pe noi, că suntem triste. El era tot timpul vesel, că lucra pentru Dumnezeu. „Ce motive aveți să fiți triste?“, întreba mereu părintele. „Unde e mai bine ca la mânăstire, să lucrezi pentru Dumnezeu?“. Foarte mult conta pentru starea noastră sufletească, pentru râvna rugăciunii, starea aceasta de veselie.
Obștea mai păstrează acum aceste învățăminte?
Da. A rămas întipărit aici duhul părintelui Dometie. Așadar, dânsul și-a expus foarte mult vocea, indiferent de vreme. Slujea pe văile astea pentru 7 cătune, pe o suprafață aproape cât a Bucureștiului de atunci. Câte-odată mergea și o jumătate de zi pe jos, iarnă, vară, nu conta. El mergea foarte repede pe dealuri, fiind și ușurel. Aici era, aici dispărea… Era ca un fulg. Mergând așa repede, a tras aer rece de pe vale. S-a îmbolnăvit de gât, a făcut două operații la Sibiu, dar după 7 luni tot a murit. Nu s-a cruțat deloc, dle Bucuroiu. E drept, nu avea nici un ajutor la slujire. Bunăoară, unde este astăzi stăreția nouă, atunci era stâncă. Au spart-o cu târnăcopul. Așa a făcut și școala, și toate celelalte. Dar persoana pe care s-a sprijinit tot timpul a fost maica stareță Ierusalima.
Cum a ajuns părintele Dometie aici, la Râmeț?
Părintele s-a dus la Mitropolitul Nicolae Bălan, care avea pe atunci vreo 80 de ani. Acesta i-a spus: „Părinte Dometie, avem ziduri destule, dar n-au suflete să le încălzească!“.
Atunci părintele a înțeles, și și-a început peregrinările prin Ardeal. Așa a auzit și de Râmeț, și când a ajuns aici, i-a plăcut grozav de mult. Pe coclaurii ăștia se simțea Patriarh!
Un Patriarh al munților!
La înmormântarea părintelui, l-a întrebat cineva pe milițian: „Domnule, ce fel de om a fost acesta?“, și milițianul i-a răspuns: „Așa cum scrie la Carte“. L-a întrebat și pe un mocan, și i-a răspuns acela: „50 de preoți nu fac cât părintele Dometie!“. L-au apreciat oamenii, a rămas întipărit în sufletul văii acesteia.
