Care credeți că este cea mai bună metodă de disciplină?

Cred că o metodă bună de a-l ajuta pe copil și de a-l pregăti pentru viață este a-l învăța să aleagă și să suporte consecințele alegerii sale – care sunt mici, dar îl pregătesc pentru viață. În viață există consecințe pentru alegerile pe care le facem. Dar să începem orice metodă prin a fi noi bine, prin a fi noi calmi, prin a-i arăta în primul rând că-l iubim și a face această diferență între copil și comportamentul lui: „Pe tine te iubesc, dar sunt tristă, sunt furioasă, descurajată de comportamentul pe care-l ai”. Mereu să-i transmitem copilului că-l iubim chiar și când se poartă altfel decât ne dorim.

Apoi, e bine să știm că un comportament nepotrivit poate veni fie din nevoia lui de a se simți în siguranță, fie din nevoile de bază. Când copilul e flămând, obosit, când e furios, nu poate să se poarte cum trebuie. A doua cauză a anumitor comportamente ar putea să fie nevoia de conectare. E un lucru firesc. Ne dorim să aparținem cuiva și, când nu simțim legătura asta, ajungem să facem și lucruri neplăcute astfel încât celălalt – în cazul nostru,  părintele – să ne vadă. Anumite comportamente pot să vină și din faptul că nu are abilitățile necesare. Copilul nu știe și atunci nu vrea să le facă, fiindcă nu știe cum să le facă foarte bine. Evită disconfortul, evită să renunțe la niște lucruri care îi plac.

Înainte de a face educație, e important să urmărim trei lucruri, să-mi răspund la trei întrebări: De ce să poartă copilul meu așa? (poate e flămând, obosit, furios, se simte singur sau nu se simte în siguranță), ce vreau să-l învăț pe termen lung și cum pot s-o fac? Adică, fără a ști ce vreau să-l învăț pe termen lung e greu să fac educație fiindcă, de cele mai multe ori, e o luptă de putere. Părintele n-are în minte clar ce vrea să-l învețe pe copil pe termen lung, ci vrea să se liniștească acum, să se potolească, vrea să fie liniște în casă și să-l lase să își facă treaba. Și atunci, dacă părintele se concentrează pe aceste trei întrebări și pe răspunsurile aferente, se schimbă cu totul abordarea situației tensionate. Deci, de ce se poartă așa, ce vreau să-l învăț pe termen lung și cum pot s-o fac?

Apoi, eu cred mult în reguli și consecințe. Mulți consideră că aceste reguli și consecințe trec în zona pedepsei. Dar nu e adevărat. Sunt lucruri cu totul diferite. Cumva e vorba aici și de a-l învăța pe copil să aleagă. Știm că în Rai Dumnezeu a zis: „Din toți pomii poți să mănânci, dar din acesta nu”. Era o regulă. Consecința era: „În clipa în care vei mânca, vei muri”. Nu că Dumnezeu îl amenință pe om, ci îi spune ce aduce alegerea asta. E ca și cum un părinte îi spune copilului „Dacă mănânci ciuperci otrăvitoare, mori”. Deci, Dumnezeu i-a dat o regulă și i-a spus o consecință. Și a pus pomul acesta în mijlocul Raiului, ca omul să poată alege. Că așa devine liber, când poate alege. 

Și cred că o metodă bună pentru copil este a-l învăța să aleagă. De cele mai multe ori, părinții au reguli, dar nu există niște consecințe clare pentru reguli. Iar când le aplică, devin pedepse, în funcție de cât de nervos e părintele. De exemplu, regula este: copiii se uită jumătate de oră la TV și astăzi vine în vizită doamna Popescu. Și eu sunt foarte bucuroasă că al meu copil stă două ore la TV și eu pot să stau de vorbă liniștită cu doamna Popescu. Și nu se întâmplă nimic, deși regula este. Nu e o consecință clară. Și mai ales că mie îmi convine ca el să depășească timpul, că eu am un interes. A doua zi, eu nu o mai am pe doamna Popescu în vizită și, în condițiile astea, îmi aduc aminte de regulă și, fiindcă copilul se împotrivește, având experiența zilei trecute, eu mă înfurii și-i dau o pedeapsă. De multe ori, pedepsele sunt lucruri exagerate: pentru o săptămână, pentru o lună. Și, de cele mai multe ori, nici nu ne ținem de asta – și bine facem, că e ceva exagerat – și copilul învață, până la urmă, că poate să facă orice și nu se întâmplă nimic. În mod normal, consecințele sunt pentru ziua în care copilul face alegerea, și nu trebuie să fie grele. 

Să vă povestesc cum am lucrat eu. Eram găzduită la o familie, pentru un curs, și mama vorbea cu mine, iar fetița, în timpul acesta, s-a uitat prea mult la desene animate. Și mama, când și-a dat seama, s-a înfuriat pentru că fetița nu voia să le închidă, așa că am intervenit eu. Și am zis așa: „Alegi să te mai uiți astăzi la desene, dar mâine nu te mai uiți, sau alegi să închizi acum și să te uiți și mâine”. A stat, s-a gândit și a zis: „Aleg să închid”. În altă zi, la această familie, care avea trei copii, au venit în vizită încă trei copii, și vă dați seama ce dezordine au făcut în casă când s-au jucat. După ce au plecat musafirii, mama le-a spus copiilor să ajute la curățenie. Și copiii au spus: „De ce să ajutăm noi, dacă musafirii au făcut dezordine?”. Și atunci am intervenit, întrebându-i: „Alegeți să ajutați la curățenie și să mai vină în vizită și zilele următoare sau alegeți să nu ajutați și zilele următoare nu vor mai veni?”. În clipa următoare au ales să ajute și au făcut curățenie lună.

Cum stabilim regulile? Alături de copil sau de la noi?

Important este să nu fie mai mult de trei reguli odată, deoarece nu avem această capacitate pentru a ne motiva pentru mai multe lucruri. Și eu cred că voi, ca părinți, ar trebui să vă gândiți care sunt cele mai importante reguli pentru copil conform perioadei de dezvoltare în care este și apoi, împreună cu el, să stabiliți consecințele. Deci, la consecințe, faceți planul împreună cu el. E posibil să vă spună că sunt prea grele sau prea ușoare, dar sunteți acolo pentru a echilibra. Și să vă aduceți aminte că vreți să-l învățați pe copil ceva pe termen lung, nu să-l pedepsiți, nu să-i faceți rău, nu să-l doară.

Cum învățăm copiii să fie perseverenți? Să nu se dea bătuți ușor când au de făcut ceva ce li se pare greu? Pentru că, de multe ori, au tendința de a renunța ușor.

Lăudând efortul, validând emoția: „Înțeleg că ți-e greu. Cu ce pot să te ajut eu? Sunt aici, lângă tine”. Adică fiind lângă el, acolo.

Și să nu faci în locul lui.

Nu, nu. Dacă copilul este bolnav astăzi sau e o situație ieșită din comun, fac o excepție dar, în rest, sunt lângă el să-l susțin. „Sunt lângă tine. Cum pot eu să te ajut din rolul meu de părinte?”, dar nu făcând treaba în locul copilului, când el este capabil să facă lucruri.

Ne iubim copiii foarte mult. Cu toate acestea, mai greșim: poate țipăm prea mult, poate îi pedepsim prea tare. Cum reparăm relația cu copilul după ce am făcut o greșeală față de el?

În primul rând, prin pocăință și rugăciune. Cred că rugăciunea de bază a părintelui este: „Doamne, vindecă ce am rănit eu în copilul meu cu voie și fără de voie, cu știință și fără de știință, cu lucrul, cu cuvântul și cu gândul”. Și dimineața, și seara, și peste zi, și după cădere, și în timpul căderii, dacă se poate. În timpul căderii, de fapt, mai bine spunem: „Doamne, scapă-mă”. Cred că pocăința și rugăciunea ajung cel mai mult la copil. E important să îmi cer iertare, dar este și mai important cum formulez asta. Nu-i spun copilului: „Am strigat la tine pentru că m-ai scos din sărite”. Nu. „Am strigat la tine pentru că eu nu am putut să mă controlez, pentru că eu nu am fost conectată cu mine și cu Dumnezeu”. Și cred că, așa cum și pentru copiii există niște consecințe, așa și pentru părinte să existe niște consecințe când strigă rău la copil sau când îl lovește. Adică, copilul să vadă că și părintele are o consecință pentru un comportament pe care nu și-l dorește. 

Lucram cu o mămică care are acum opt fete și, spunându-i despre lucrul acesta, ea l-a discutat cu fetele. Și, la un moment dat, când trebuiau să stabilească consecințele pentru comportamentul nepotrivit al mamei, una dintre ele i-a spus: să nu te mai uiți sâmbăta la Liturghia de la Trinitas. Și ea m-a întrebat ce să facă. Ei locuiesc în străinătate. Și i-am spus să le spună așa: „Pentru mine, a asculta Liturghia de la Trinitas sâmbăta este un moment în care eu pun în fața lui Dumnezeu neputințele mele, felul în care greșesc față de voi. Eu mă duc în fața lui Dumnezeu ca să mă ajute să mă vindec și cred că lucrul acesta vă ajută și pe voi. Dacă voi vreți ca eu să nu mai fac asta, eu nu mai fac, dar asta s-ar putea să însemne mai multe comportamente care nu vă plac”. Și fetele i-au dat dreptate până la urmă și au sugerat altă consecință.

Cred că și pentru copii e important să vadă...

Să vadă că îți asumi greșeala, chiar dacă ești părinte. Adică, asta nu îți scade din autoritate. Am observat că mulți părinți se tem să recunoască în fața copiilor când greșesc.

Da, e important să facem asta. Dar să vadă și faptul că încerci să te corectezi. De exemplu, dacă știi că nu te poți abține să strigi la ei uneori, e bine să stabilești cu copii să-ți facă un semn prin care tu, ca părinte, să conștientizezi că ai întrecut limita și să te oprești. 

Mai este un aspect aici. Eu cred că atunci când strig la copil, când îl lovesc, mai ales când copilul este mic, a-i spune: „Iartă-mă” înseamnă să pui o presiune foarte mare pe copil. Sigur că cea mai mare dorință a copilului este să fie iubit de părinți și e dispus să facă orice, dar e posibil să fie prea mult. Și, atunci, mai bine ar fi să-i spună: „Îmi pare rău că am strigat la tine, îmi pare rău că te-am lovit, n-am putut să mă controlez”. Sunt părinți care uneori chiar abuzează de putere, și după ce fac ce fac, îi spun „iartă-mă”. Sigur că e bine să-l înveți pe copil să-și ceară iertare dar, dincolo de asta, cred că și el are dreptul să fie puțin supărat. Adică părintele și-a descărcat toate stările, s-a eliberat, iar copilul trebuie să zâmbească în clipa următoare? Nu merge așa. Poate e o presiune prea mare uneori, poate că și copilul are nevoie să-și trăiască puțin durerea. Și atunci fac rugăciune, fac pocăință, fac tot ce pot să mă controlez pe viitor, iar lui îi spun: „Îmi pare rău pentru reacția mea. E din neputința mea, eu nu m-am controlat, nu are legătură cu tine”. Pentru că acesta este adevărul, omul duhovnicesc își păstrează pacea indiferent de ceea ce face celălalt. Nu este despre ce face celălalt, ci este despre ce fac eu cu ce face celălalt. Și cred că și copiii vor aprecia ca părinții să își asume consecințele atunci când au comportamente nepotrivite.

În concluzie, cea mai bună metodă de educație este dragostea. Și dacă pe toate le facem cu dragoste și cu gândul la Dumnezeu, și dacă îl mai certăm pe copil uneori, și dacă îi punem limite (reguli), copilul simte dragostea, nu limita. E foarte important de avut în vedere unde este gândul meu când fac ceea ce fac: dacă e la Dumnezeu și la ce vreau să-l învăț pe termen lung și la dragostea pe care i-o port copilului sau la furia mea, la lipsa mea de control. Cred că asta face diferența. Dacă atunci când pun o limită sau o consecință gândul meu e la Dumnezeu și sunt mereu conectată cu dragostea pe care i-o port copilului, asta nu poate decât să-l ajute.

Îți mai recomandăm și: Gestionarea emoțiilor și comunicarea dintre părinte și copil – interviu cu Maica Sofronia