Când părintele meu s-a hotărât să scrie Amintiri din Grădina Maicii Domnului, era bolnav și nu putea să scrie. Dar când avea timp liber, momente de neuitat pentru mine, îmi povestea, și eu, ultimul dintre toți, cu binecuvântarea lui, adunam ceea ce îmi spunea el.

Am scris despre fratele lui, călugărul Ștefan, care a fost ultimul rămas din obștea lor. Am corespondat și am fost primiți deseori, ca musafiri, în chilia lui. Nu aveam un animal care să ne care bagajele, spunea bătrânul. Cu toate acestea, am fost binecuvântați cu un cărăuș de bagaje al dragostei, al cărui nume era Ștefan. Majoritatea timpului în care căra bagaje grele și le urca în spate, până în vârful dealului, spunea rugăciunea lui Iisus cu voce tare. Părinții din schit știau când vine Ștefan, pentru că puteau să audă binecuvântata sa voce: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi. Deseori, când discuta cu cineva, repeta cu glas tare, în mod foarte simplu, această rugaciune, indiferent dacă îl punea sau nu pe cel cu care era într-o situație neplăcută.

Fiind de fel din Sparta, el a avut o purtare aspră și dificilă, îndrăzneață și gravă - un călugăr aspru, ai putea spune, dacă nu l-ai fi știut bine. Oricum, a avut o inimă foarte sensibilă, plină de milă pentru cei săraci. Pe Muntele Athos personalitățile se îndreaptă, devenind mai smerite. Măștile politeții sociale și ale comportamentului pretențios sunt îndepărtate. Aceste personalități sunt sfințite în fântâna dragostei spontane, care nu este găsită oriunde în lume.

Nu voi uita niciodată dragostea și lepădarea de sine a părintelui Ștefan. El purta întotdeauna cele mai ieftine haine și făcea cele mai grele munci și mânca cea mai rea mâncare. Strângea resturile din ziua precedentă, le punea într-un castron, adăuga puțină apă și le mânca liniștit. De multe ori, părintele Paisie îi spunea glumind: «Hei, bătrâne Ștefane, îți aduci aminte de mesele copioase din America? Mâncam ca împărații! Și acum manânci mâncarea asta muiată în apă!». Încuviința aproape cu indiferență, golind castronul cu plăcere, ca și cum ar fi mâncat o masă îmbelșugată.

Pentru el, chilia lui era ca un palat din Rai, depășind zgârâie-norii din America în confort și fericire, și mâncarea lui era cea mai bună din lume.

L-am vizitat la chilie când s-a îmbolnăvit de ciroză la ficat, găsindu-l dormind pe o masă. Ne-am oferit să-l ducem la Salonic pentru tratament, dar a refuzat cu hotărâre. «Dacă Maica Domnului vrea ca eu să mă fac sănătos, atunci e bine. Oricum, îmi place așa cum vrea ea. Dar nu plec din Athos», a răspuns. Acest călugăr de-a pururea pomenit a fost aspru cu el însuși, dar prietenos cu frații lui. Călătoriile spre locurile stâncoase și pustii, ducând mâncare și medicamente pustnicilor de acolo, arată cât de mare era inima lui. Câteodată, când folosea un catâr pentru transport, călătorea noaptea, astfel încât milostenia lui să nu poată fi cunoscută.

(Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, pp. 22-24)