Odihnească Domnul sufletul ador­mitului robului Său S. Calea a fost să­vârşită bine; călătorul intră cu bucurie în casa părintească. Plutirea s-a sfârşit; corabia, de acum netrebuincioasă, a fost sfărâmată şi aruncată, iar corăbierul a mers cu mărfurile cumpărate la împăra­tul cetăţii celei mari, ca să primească cin­stirea cuvenită şi câştigul cu dobândă.

Iar noi şedem aici. Este o fabulă po­trivit căreia păunul se mândrea cu pene­le sale în faţa unei alte păsări lipsite de asemenea podoabă; dar, când s-a ivit nevoia de a zbura, acea pasăre şi-a luat zborul, iar păunul a rămas pe loc şi doar privea în urma ei. Nu vi se pare că lu­crurile stau asemănător şi aici? S. a zburat la cer, iar noi şedem aici.

Dar ce să facem acum, să plângem sau ce? Cred că trebuie să ne bucurăm pen­tru S. Slavă Ţie, Doamne! S. nu se va mai chinui pe acest pământ preaplicticos şi preasărac. Sau să plângem pentru noi înşine, că am rămas în această via­ţă? Nu merită... Mult ne-a rămas de trăit aici? O zi, două, şi vom pleca şi noi tot într-acolo. Eu am fost întotdea­una de părere că după morţi nu doliu trebuie îmbrăcat, ci haine de sărbătoa­re, şi nu trebuie cântate cântece de jale, ci făcută slujbă de mulţumire. La noi totul s-a întors cu susul în jos.

În ce priveşte faptul că rămăşiţelor răposatului trebuie să li se dea o anumi­tă cinstire, este un lucru cu desăvârşire îndreptăţit. Dar de ce la noi oamenii se poartă faţă de trup ca faţă de o persoană vie? Este un lucru de mirare... Şi S. e viu... Ce tânăr, ce frumos este el dinco­lo! Ce curat şi ce luminos! De l-aţi ve­dea, nu v-aţi mai dezlipi privirile de la el... Dar noi, privind trupul lui albăstrit, cu ochii înfundaţi în orbite şi aşa mai departe, ni-l închipuim şi pe el ast­fel... Aceasta este amăgire de sine, care sfâşie inima. Ca inima să nu se sfâşie, această amăgire trebuie alungată... Apoi ne vine în cap mormântul umed, întunecos..., Vai! Bietul S.!” Iar el este în loc luminat, într-o stare plină de bu­curie, slobodă de toate legăturile. Minunat cât de bine îi este...

Punând capac durerii, zicem: „A murit, nu mai este”... Iar el nici vorbă să înceteze a mai fiinţa; şi totul este pentru el ca în ajunul morţii, doar că atunci îi era mai rău, iar acum îi este mai bine. Faptul că nu mai poate fi văzut nu este o pierdere. El tot acolo ră­mâne... Răposaţii se mişcă repede ca fulgerul. Eu cred că S. priveşte peste umărul meu ce scriu şi pesemne încuvi­inţează totul...

După aceea va zbura la dumneavoas­tră şi, dacă va vedea că sunteţi mâhnită, va clătina din cap... „Iată, va spune, deştepţii... Nu văd nimic şi nici nu vor să vadă.”

Scriu toate acestea spre mângâierea dumneavoastră. Trebuie să ne remodelăm concepţiile, şi mângâierea va fi cu noi.

Bine, este cu neputinţă să nu plân­geţi şi să nu vă întristaţi puţin - însă gândindu-vă la cele pe care vi le-am spus puteţi birui, şi alina, şi alunga cu totul întristarea. S. e cu dumneavoastră, doar că într-un alt chip. Binevoiţi a crede asta şi a înceta să mai suferiţi foarte. Domnul să vă mângâie pe voi, pe toţi. Cer rugăciunile dumneavoastră.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu, ed. a 2-a, Editura Sophia, București, 2007, pp. 84-87)