Iată ce spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Pe preoţi atunci mai cu seamă trebuie să îi cinstim, când sunt vrednici de cinste şi prin purtarea lor". Dar pricina unei astfel de austerităţi a purtării neabătute este sfinţenia demnităţii lor şi apostolia lor înaltă. Căci preotul stă în biserică înaintea poporului îmbisericit, ca propovăduitor al celor sfinte şi învăţător al dumnezeieştilor porunci şi al sfintelor canoane şi toţi cer de la învăţătorul dumnezeieştilor cuvinte şi porunci să se arate el însuşi pildă, fiind un model şi un exemplu de virtute şi desăvârşire, despre care vorbeşte şi Sfântul Petru zicând: „Căci la aceasta aţi fost chemaţi, fiindcă şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă vouă pildă ca să umblaţi pe urmele Lui" şi i-a învrednicit pentru ca învăţătura lor să fie întărită de fapte „spre pilda şi spre întărirea lor", fiindcă toţi cunosc ceea ce înseamnă sfânta spusă: „A povăţui şi a săvârşi cele povăţuite altora", şi nu se gândesc nici o clipă că ei înşişi trebuie să fie păzitori ai poruncilor, iar învăţătorii lor să le lase deoparte, fiindcă e cu neputinţă ca cineva să conceapă această idee în minte, că ei, ca mireni, trebuie să petreacă potrivit poruncilor, iar învăţătorii lor nu sunt datori la aceasta sau că celor păstoriţi li se impune îndreptarea, rânduiala, desăvârşirea şi chiar sfinţenia, iar preoţilor şi propovăduitorilor nu li se impun acestea. De aceea şi sunt gata să zică unui astfel de învăţător şi predicator: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!" şi versul acela din Euripide: „Doctor pentru alţii, dar el însuşi spumegând de răni".

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre preoție, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 64)