Uniți în gând și rugăciune cu prietenii noștri de la Metocul Maicilor, noi, tinerii din ATOR Iași, de la mic la mare, am pornit cu nădejde și voioșie într-un pelerinaj pe meleagurile Sucevei. Treziți dis-de-dimineață pentru Sfânta Liturghie, am pus în practică zicala „cine se trezește de dimineață, departe ajunge”, căci, la sfârșitul zilei, ne-am văzut ajunși în inima munților Rarău.

Îndemnați de părintele Ioan Puiu să facem din toate rugăciune, pentru că pelerinul cu ea se încununează, spre deosebire de un simplu excursionist, am plecat cu acest gând, cu jocuri, cântece și voie bună, spre primul lăcaș de închinare: Mănăstirea Râșca.

Având ghizi chiar dintre noi, am aflat cât de frumos se împletesc credința cu istoria: domnul Petru Rareș, urmându-l în purtare pe conducătorul cel mai drag al Moldovei, tatăl său, Sfântul Ștefan cel Mare, a ctitorit și el, la rându-i, porți spre Cer, care ne-au apărat în fața otomanilor, a tătarilor și a tuturor prigonitorilor. Iubitor de poporul cel drept-slăvitor, Petru Rareș ne-a mai lăsat un dar - Sfânta Scriptură, redată și însuflețită de pictori ai locului, atât în interiorul mănăstirilor, cât mai ales, în exteriorul lor, pentru a lua învățătură din a lor iscusită pictură. Mănăstirea Râșca, reînnoită mai târziu de domnul Bogdan cel Orb, ne-a înștiințat de încă un sfânt pe care să-l primim în cămara inimii noastre: Sfântul Ioan de la Râșca și Secu.

După ce ne-am închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, în care am credință că ne-a însoțit în pelerinajul nostru, alături de amintirea domnului Petru Rareș, ne-am îndreptat spre Mănăstirea Bogdănești, soră cu cea dintâi vizitată de noi. Ctitorită de domnul Bogdan I, dar mai apoi strămutată la Râșca din cauza năvălirii tătarilor, a fost refăcută de domnul Bogdan cel Orb. Ce m-a surprins cel mai mult aici a fost altarul ei frumos din piatră albă și sfinții din icoane care parcă ne zâmbeau cu drag tuturor. Aceasta îi găzduiește astăzi și pe dragii noștri îndrumători și povățuitori, bătrânii, pentru care, lângă mănăstire, obștea a construit un azil pe care îl întrețin din multa lor dragoste.

Am continuat să străbatem frumoasa Bucovină și iată-ne ajunși la Mănăstirea Humor. Aici ni s-a explicat cum fiecare culoare a mănăstirilor bucovinene are o însemnătate: verdele de Sucevița - sfințenia, albastrul de Voroneț - măreția stăpânirii lui Dumnezeu, iar roșul de Humor - jertfa. Când am intrat și mi-am înălțat ochii în mănăstirea mică la statură, dar măreață prin frumusețe și învățătură, nu mi-am putut stăpâni un „Doamne!” din suflet. Atunci, măicuța Tecla, rânduită să se afle prin apropierea noastră, ne-a povestit tainele înscrise pe zidurile mănăstirii, minunându-se și ea ca prima oară când le-ar fi văzut. Din nou, Măicuța Domnului ne-a apărut în cale în  frumusețea ei tăcută, pictată pe absida altarului și în scenele reprezentând Acatistul Bunei Vestiri, zugrăvit pe zidul exterior al bisericii. Am plecat cu drag de Bucovina și cu o întrebare mocnind: „Măi, te pomenești că om fi ajuns în Rai?”.

Așadar, iată-ne cu încă puțin drum de străbătut până la muntele Rarău, locul unde cerul pare a-și fi dat întâlnire cu pământul și unde crenguțele de brad ne îmbrățișează în dragul lor de cruce. Ce a dat și mai multă frumusețe drumeției noastre abia încropite, a fost bucata de drumeag, chiar aproape de mănăstirea Rarăului, pe care am parcurs-o în tăcere, ca să putem auzi și glasul din tainița inimii noastre: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul...

Sus la mănăstire, ne-am reîntâlnit prietenii de dimineață, de la Sfânta Liturghie, care parcurseseră un alt traseu și ne-am purtat prietenia din nou în rugăciune, luând parte la Slujba Privegherii de la apus până după miezul nopții. Dimineața următoare ne-am încununat iarăși ziua cu Sfânta Liturghie, și, împărtășiți și bucuroși, am plecat cu toții spre Voroneț. Măicuța care ne-a inițiat în tainele picturii voronețene ne-a explicat scena Judecății de Apoi, ne-a arătat cum pictorii vremii și-au lăsat amprenta moldovenească prin lavițele specifice lor, care apar în pictură, prin cobza lui David care apare și ea, în loc de harpa lui firească și ne-a amintit că glasul clopotelor e același din timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Mi-am adus aminte de o scurtă povestire: un român care fusese plecat mult timp peste hotare, întors în țară și ajuns la Voroneț, a îngenunchiat, a sărutat albastrul zidurilor mănăstirii, iar apoi a rostit: „Pot muri fericit. Am sărutat Cerul”.

La sfârșit oare aș mai putea scrie o încheiere? Sincer, rămân fără cuvinte când mă gândesc la frumusețea pe care am privit-o în aceste două zile, așa că pot doar atât să îți mai spun, dragă prietene, despre Bucovina… Îți mulțumesc, Doamne, pentru toate.

(Raluca Bătrînu, ATOR Iași)