Doamne, azi sunt fericită fiindcă e soare şi am mers pe jos până la havuz, iar acolo am rămas să citesc ceva despre sfântul Siluan. Deznădejdea, vindecată prin smerenie, prin recunoaşterea neputinţei şi nimicului care sunt…

Doamne, dă-mi bucuria, chiar dacă aş merita să ard de pe-acum în iad, pentru păcatele şi neputinţa mea în fapte bune. Te iubesc! Îngăduie-mi să revărs asupra Ta, iubirea pe care nu pot să i-o dovedesc tatei, fără a-i supăra soţia. Revarsă Tu asupra tatei, mângâierea pe care nu pot eu să i-o dau. Doamne, de-ar trece starea mea de vinovăţie faţă de tata. Ştiu, ceea ce mi se întâmplă acum va trece, dar va rămâne căinţa că nu am trăit cum se cuvine proba de viaţă, că nu l-am ajutat, că nu am renunţat la soţ, la copil, la pruncuţ (căci nu se poate călători cu el în starea în care este), ca să-l slujesc pe tata pe patul de moarte, în oraşul îndepărtat al copilăriei mele.

Este şi acesta un pelerinaj, căci drumul spre locul de pătimire al părintelui se face cu înfricoşare şi cu multă rugăciune. Un pelerinaj stringent. Şi poate, ca să-l fac, aş renunţa până la urmă la cei tineri ai mei, împovărându-i cu absenţa mea de la slujire, dacă n-ar fi înjurăturile şi blestemele zilnice ale mamei vitrege când mă apropii de tata ca să-l hrănesc şi să-i ung rănile, nemulţumirea şi bănuielile ei, oricât aş sacrifica, oricât m-aş strădui. Doamne, nu mă judeca şi nu mă pedepsi, că nu pot trăi de pe acum în acel iad, ci caut o gură de aer, tot într-o slujire, dar mai însorită, mai uşoară: pruncuţul meu retardat.

Şi cât am iubit-o pe soţia tatei când eram fetiţă! Ea potolea nesperat mâniile pedepsitoare ale părintelui şi simpla ei prezenţă în familie micşora complexele mele de inferioritate faţă de colege, când pomeneau în treacăt ceva despre mama lor. Nu mai tresăream ca arsă, nu mai roşeam că eu nu am. Mi se părea mai ruşinos că nu am mamă, decât dacă mi-ar fi lipsit un ochi sau un braţ. Chioara, ciunga mi-ar fi sunat mai dulce decât orfana. Tânjeam grozav la o proteză care să facă neobservabilă această infirmitate. Dar sunt ingrată, vorbind atât de rece şi „tehnic” despre această făptură care mă surprindea mereu cu bunătatea ei. Nu mi-a fost maşteră, doar pentru tata, în târziul relaţiei lor, a devenit, pe nesimţite, soţie… vitregă. Nu ştiu când s-a schimbat firea ei, căci sunt plecată demult. Tata a tot răbdat, a tot cedat şi iată-l, prăbuşit cu totul, sub noianul de înjurături zilnice

Maică Sfântă, cât aş vrea să îmi consideri rugăciunea o lucrare suficientă fiecărei zile! Mă rog cu atâta bucurie şi făptuiesc atât de prost şi nesatisfăcător pe cele ale vieţii cotidiene. Îmi slujesc prost aproapele şi nu-l iubesc destul că să nu mă înfurii când sunt prigonită. Mi se interzice să mă mai plimb, doar fiindcă ieri am povestit ce frumos a fost drumul până la havuz şi cum am citit acolo jumătate de ceas. Evident, a apărut pretextul unei aprovizionări urgente: zahăr, ulei, bulion, chiar cu preţul neglijării copilului, trimis la grădiniţă cu febră. Cât de uşor îşi găseşte răutatea avocat!

Este un exerciţiu de ascultare, dar mă întristează că el vrea să-mi impună de ce să mă bucur (filme pierzătoare de suflet şi care îmi bruiază rugăciunea, cu imagini) şi de ce să nu mă ating (nevinovate plimbări, prin care îmi menţin starea de sănătate, şubrezită după doi ani de nopţi nedormite). N-am putut niciodată pricepe, de ce îl înfurie atât rarele mele clipe de bucurie a vieţii, ca şi cum starea mea naturală ar trebui să fie dorinţa de a muri.

Prigonirea pretinde şi ea un pelerinaj interior. S-a repetat de atâtea ori, încât am căpătat dexteritatea evadării din absurdul reproşurilor, contemplând icoana “Maica Domnului-potoleşte întristarea noastră”. O pace ireală apare pe drumul meu atunci şi simt cum alături de mine păşesc alte suflete, cu contur abia-schiţat, căci şi ele se roagă. Încerc pentru aceste suflete necunoscute iubirea pe care aproapele mi-o refuză.

Retrăiesc pelerinajul real, făcut la Sfânta Parascheva acum câţiva ani. Eram numai în bluză, la mijloc de octombrie, ceasuri multe de aşteptare în faţa noastră şi o fată cu ghiozdan a scos din el un pulovăraş, dăruindu-mi-l. Să îmbraci pe cel gol, ce cuvânt minunat al Mântuitorului! De fapt, să poţi încălzi cu tandreţea ta frigul interior al altui suflet, aceasta este interpretarea pe care eu pot să o dau. Nu port acest pulovăraş, dar îl îmbrac uneori ca armură, când mi se vorbeşte urât. Trebuie să poţi evada cumva din criza de răutate a aproapelui, fiindcă oricum ea trece… Si atunci, cu cât n-ai răspuns, cu atât mai uşor poţi ierta. E ca şi cum nici n-ai fi fost prezent la judecarea ta. N-ai să răspunzi, ca să păstrezi pacea. Mai bine ai pleca într-un pelerinaj interior… Daca ai auzi totul „in direct”, sufletul ar păstra zgârieturi adânci, iertarea ar fi târzie şi grea sau, cine ştie, s-ar trezi până la urmă şi răutatea ta…

Doamne, dragostea mea pentru Tine este mai sclipitoare decât puţinul care sunt: o dragoste cu lacrimi şi cu ascunziş la sânul Tău, ca o cerşetoare ce sunt, căci mereu îţi cer, mă milogesc de Tine şi nu dau nimic înapoi. Dar iubirea ce Ţi-o port este constantă, de neschimbat, în inima mea.

Toate pelerinajele mele Doamne, către Tine sunt!