Odată cu Pogorârea Sfântului Duh s-a format această corabie metaforică, Biserica văzută a Mântuitorului, ce adăposteşte, în mod simbolic, adunarea creştinilor ortodocşi din toate timpurile şi din toate locurile. Puterea de care dispune această aleasă şi binecuvântată unire a credincioşilor evlavioşi „întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică” o putem deduce chiar din cuvintele Celui care a întemeiat-o, Domnul nostru Iisus Hristos, Care spune „că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18,20). Din moment ce Hristos este în mijlocul celor adunaţi în numele Lui, aşadar lucrul săvârşit de ei întru credinţă vie va fi de o mie de ori mai puternic decât dacă l-ar face pe cont propriu.

În zilele noastre, marea comunitate creştin ortodoxă din trecut s-a rărit şi în special respectul şi grija pentru acest odor sfânt s-au destabilizat, primordiale fiind alte preocupări. Deşi nu trăim vremea prigoanelor creştine şi a împăraţilor păgâni, când parcă mai mult ca oricând Ortodoxia se înrădăcina în sufletele credincioşilor, credinţa în Bunul şi Preamilostivul Dumnezeu din ziua de astăzi, celor mai mulţi dintre oameni se dovedeşte a fi o simplă legendă, menită să fie scrisă în cărţi, eventual, ca poveşti pentru copii. Multele semne şi minuni care încă de la facerea lumii dovedesc existenţa unui Dumnezeu Veşnic şi Atotputernic încă nu i-a convins pe toţi oamenii de această realitate. Însă, ţara noastră a fost binecuvântată cu un suflu de credinţă vie şi lucrătoare. România încă dă dovadă prin marea majoritate de o trăire aproximativ autentică a credinţei Ortodoxe. Adaptându-se totuşi la condiţiile lumii de astăzi, Biserica câştigă în continuare o mulţime de suflete şi le atrage cu ajutorul lui Dumnezeu pe calea cea bună. Aceşti credincioşi, de care Biserica noastră se bucură şi cu care conlucrează la mântuire, duce neîncetat un dor nestăvilit după Dumnzeu şi după Harul Sfântului Duh, care se revarsă asupra tuturor celor ce îl caută cu vrednicie, căci „scopul vieţii omeneşti este dobândirea Duhului Sfânt”, aşa cum spune Sfântul Serafim de Sarov. Ei simt nevoia să-şi împărtăşească bucuriile duhovniceşti pe care le trăiesc datorită puterii rugăciunii şi a comunicării directe cu Dumnezeu prin intermediul acesteia. Ei caută conjuncturi favorabile care să le faciliteze mai uşor exprimarea bucuriilor trăirii unor înalte stări duhovnicesţi. Astfel, în cadrul Bisericii noastre dreptmăritoare s-a înrădăcinat încă de la începutul istoriei sale noţiunea de „pelerinaj”.

Această acţiune se desfăşoară în cadrul Bisericii noastre dreptmăritoare de către comunitatea de credincioşi practicanţi în vederea mai multor obiective: aducerea pe calea cea dreaptă a celorlalţi oameni nepracticanţi prin descoperirea frumuseţii sentimentului de comuniune şi slăvirea lui Dumnezeu Cel ce este minunat întru sfinţii Săi.

Acest pelerinaj aduce în sufletul celui care participă un suflu de trăire duhovnicească intensă, în comuniune cu ceilalţi, mai ales prin cadrul de desfăşurare, în radierea luminii calde a lumânărilor, în glasuri de cântări şi imne ortodoxe de rugăciune, în privegheri... toate conferind sufletului încărcat de probleme şi griji o stare de reculegere şi de tihnă sufletească. Acest pelerinaj înalţă simţirile şi îţi creează o ambienţă plăcută, o stare de spirit normală, conformă cu Ortodoxia, o stare pe care, de fapt, ar trebui să o avem permanent.

Pe de o parte, pelerinajul  vine în ajutorul credinciosului şi îl propulsează spre o trăire duhovnicească împreună cu comunitatea. Acest lucru îi vine în ajutor, nu numai pentru faptul că îl ajută să îşi exprime sentimentele de evlavie şi admiraţie pentru ceea ce este sfânt şi firesc, ci mai ales pentru faptul că rugăciunea comună are o putere mult mai mare decât cea personală, întrucât aceast lucru ne este confirmat şi de sfinţii părinţi. Vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania spune că „rugaciunea este cea care străbate orice zid, orice depărtare, pentru că rugăciunea străbate şi după moarte şi duce lumina”. Prin aceasta părintele Bartolomeu lasă de înţeles faptul că rugăciunea înălţătă la Dumnezeu duce cu ea „lumina” nădejdii în Înviere şi prezenţa în chip nevăzut, dar real, a acelora pe care îi pomenim în rugăciune. Având ca exemplu sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, putem observa în cadrul pelerinajului „Calea sfinţilor” prezenţa spirituală a Sfintei Cuvioase nu numai prin moştele sale, ci mai ales prin invocarea cu credinţă a numelui sfintei şi prin jertfa pe care pelerinii o săvârşesc. Neîndoita prezenţă în chip nevăzut a ocrotitoarei Moldovei aduce în sufletul fiecăruia dintre creştinii veniţi la pelerinaj un suflu de credinţă, de nădejde şi de dragoste pentru toată lucrarea pe care o fac cu scopul de a ajunge la mântuire. Fără să îţi dai seama, conştiinţa încărcată de griji ţi se limpezeşte deodată, iar firea toată ţi se umple de o linişte duhovnicească sfântă, atunci când privirea sufletului îţi este îndreptată spre această neobosită alinare a Ţării Moldovei. Din acest motiv tot creştinul eclavios şi cu frică de Dumnezeu îşi doreşte să participe la aceste manifestări religioase cu caracter cu totul şi cu totul deosebit, întrucât ele sunt aducătoare de linişte şi sprijin duhovnicesc.

Pe de altă parte, aşa cum am mai spus, pelerinajul este aducător de o putere  sufletească deosebită, întâlnită numai atunci când reuşeşti să te debarasezi de tot ceea ce te leagă de lumea aceasta trecătoare şi te raportezi la Împărăţia lui Dumnezeu şi la dimensiunea şi timpul nesfârşit al acesteia. Pentru a reuşi să intri în această dimensiune, trebuie să uiţi de cele lumeşti şi să descoperi splendoarea vieţii veşnice, care începe de aici de pe pământ şi pe care Mântuitorul Hristos o creionează zicând: „Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). De aici vedem îndemnul pe care Mântuitorul îl dă, povăţuindu-ne să urmăm poruncile lui Dumnezeu şi asftel, să ajungem la cunoştinţa adevărurilor Sale.

Pelerinajul este aducător de bucurie, de pace şi de tihnă în sufletul celui pe care îl parcurge. Multitudinea de trăiri sfinte şi unice îl îndeamnă pe creştinul trăitor şi doritor de cele sfinte să preţuiască fiecare secundă, fiecare pas făcut, care se transformă în paşi duhovniceşti pe lumea cealaltă, ce ajută la urcuşul mântuirii pe scara virtuţilor şi a faptelor bune. Nu toţi credincioşii Bisericii noastre, însă, se pot bucura de mai multe ori în cursul unui an sau chiar în cursul vieţii de această binecuvântare ce se revarsă odată cu parcurgearea cu smerenie şi umilinţă a unui pelrinaj ortodox. Neputinţa credincioşilor din îndepărtatele sate şi locurile slab dezvoltate în comparaţie cu un oraş de a participa măcar o dată la un pelerinaj, lasă de dorit în sufletele noastre, ale celor ce se bucură de multe ori de aceste acţiuni binefăcătoare din punct de vedere duhovnicesc, să ne gândim şi la sufletelor lor însetate de această mană aducătoare de sfinţenie. În acest context trebuie să ne gândim şi la cei care nu pot lua parte la aceste bucurii, încât următoarea dată când vom putea, să mijlocim prin orice fel, ca unul dintre aceste multe suflete doritoare să se împărtăşească de bucuria participării la un pelerinaj ortodox.

Aşadar, Biserica noastră triumfătoare chemă sufletele însetate de trăiri duhovniceşti alese să-şi reîmprospăteze şi prin intermediul pelerinajului ortodox cuantumul duhovnicesc al fiinţei sale, care este aspectul cel mai important al sufletului în contextul mânturirii. Dacă spiritul uman are o ambianţă conformă cu mediul duhovnicesc autentic şi o bază fundamentală reîmprospătată des, atunci acesta se va simţi pe deplin încredinţat de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „(…) dacă cu gura ta vei mărturisi că Iisus este Domnul, şi-n inima ta crezi că Dumnezeu L-a înviat din morţi, te vei mântui” (Romani 10,9). Pelerinajul este o formă actuală de mărturisire a credinţei, o cale prin care putem aduce la dreapta crezare pe cei ce încă nu cred cu adevărat că Domnul Iisus Hristos este “Calea, Adevărul şi Viaţa.” „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6), adică prin Mântuitorul Iisus Hristos. El ne-a lăsat Biserica ca loc unde comunitatea întreagă a creştinilor ortodocşi să-şi manifeste credinţa. Pelerinajul este o lucrare a Bisericii vii şi lucrătoare care ne chemă neîncetat să lucrăm la mântuire, care este scopul vieţii noastre.

Pelerinajul trebuie văzut ca o punte de legătură între sufletul nostru şi dobândirea sau reactualizarea unor stări duhovniceşti menite să ne aducă pacea. Prin intermediul acestuia putem să ne manifestăm credinţa şi să urmăm lui Hristos, Cel ce Se uneşte cu sufletele credincioşilor Săi în Biserică.

Trebuie să vedem dincolo de un simplu efort trupesc de a merge în pelerinaj, trebuie să ne gândim la dimensiunea spirituală pe care acesta o lucrează şi pe care o împodobeşte cu bogate şi nespuse stări duhovniceşti de bine.

De fiecare dată când participăm la un pelerinaj să-i ajutăm şi pe cei care nu pot să o facă să se bucure de binefacerile aduse de această „mişcare” binecuvântată şi să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să reverse cu Harul Său bucuriile şi trăirile sfinte peste toţi cei care „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” se apropie de Tainele Bisericii Sale.