M-ai îmbrăcat în lumină cerească și m-ai făcut stăpân a toată făptura, dar eu am nesocotit toate darurile Tale. Tu ești Iubire, Doamne și nu voiai decât să reverși asupra mea Iubire, dar eu am trădat Iubirea Ta, Doamne și atunci... raiul s-a transformat în iad, hainele de lumină cerească s-au destrămat și pentru prima dată pământul din care am fost luat a primit și lacrimile și sudoarea mea... Eu am greșit, Tu ți-ai întors fața de la mine și toate mi-au devenit dușmănoase.

Mi-e dor de Tine, Doamne! M-am rătăcit de Tine și nu Te mai găsesc. Uneori îmi pare că Te zăresc în diminețile curate de vară când toată natura Te slăvește cu bucurie, iar alteori, când îți vorbesc plângând, o adiere de vânt pornită ca din senin pleacă ușor pomii din jurul meu și o mângâiere rece îmi șterge încet lacrima de pe obraz. Tu ești Doamne?

Abia acum, în ceasul necazului meu, îmi dau seama că singurul loc unde mă simt la adăpost de spaimele și primejdiile ce mă hăituiesc e Iubirea Ta, Doamne. S-au dus demult zilele când mi se părea că ai transformat pedeapsa neascultării omului într-un mare dar, așa de frumos ai făcut pentru el Pământul, locul exilului lui și așteptam cu răbdare să treacă ”surghiunul” și să mă întorc la Tine.

Abia acum, în ceasul necazului meu, îmi dau seama câtă amăgire am putut îmbrățișa acceptând lucrul mâinilor Tale și toată creația Ta ca surogat pentru Minunatul, Adevăratul, Unicul Dumneazeu.

Mi-e dor de Tine, Doamne! Răbdarea mea e o mare minciună. Nu-mi mai ajunge gândul cuminte că într-o zi Te voi întâlni oricum.

Așa că am început să Te caut cu disperare, să privesc atent și în jurul meu și înlăuntrul meu, doar-doar Te voi zări... Și am înțeles curând că ochiii mei nu mai sunt puri și nu Te mai pot percepe, iar inimă mea e prea plină de deșertăciunea acestei lumi ca să Te mai încapă. Unde ești Doamne? 

Am început să caut dumnezeirea Ta și am găsit frânturi de dumnezeire ascunse în mânăstiri uitate de lume, în icoane, sfinte moaște, cruci de leac și în suflete curate de monahi. Am început să devin fără să-mi dau seamă pelerin... 

Și ca-ntr-o mare taină pașii mei Te caută neobosiți prin lungi pelerinaje și nu simt durerea picioarelor rănite pentru că mai mare decât aceasta e agonia inimii mele sfâșiate de absența Ta. Nici ploaia, nici arșița, nici frigul nu reușesc să mă întoarcă din tragica mea lume interioară în care nu pot să trăiesc fără Ține. Ce-i arșița prin care trece trupul meu în căutarea Ta, atunci când buzele-mi sunt arse-n rugăciune de văpaia dorului Tău? Ce e frigul și ploaia rece și noaptea înfricoșătoare pe care o străbat, atunci când sufletul meu n-a mai simțit căldură de când L-ai părăsit?

Am să Te tot caut, Doamne, am să merg prin locuri neumblate, prin arșiță sau prin ploaie și am să întreb sfintele icoane de Tine și am să rog oasele sfinților să-mi vorbească de Tine. Doar așa Te pot afla, pe Tine și tot Cerul Tău, făcând eu primul pas, pornind în căutarea Slavei Tale impregnate în icoane și sfinte moaște și știu că restul pașilor îi vei face Tu. 

Mă smeresc în fața acestor obiecte neînsuflețite care au primit Harul Tău purtător de viață veșnică pentru că Te-au ascultat, în timp ce eu, ființă vie, nu Te-am ascultat, Te-am pierdut și sunt mai moartă decât ele. 

Te vreau în viața mea, Doamne și-mi vreau raiul înapoi! Încă nu e târziu să Te găsesc. Cât sunt încă în lumina am să Te tot caut prin lume și prin cotloanele inimii și când vei vrea Tu, am să Te găsesc.