Foarte adesea ni se pare că este suficient să gândim că sunt vinovat, voi cere iertare și acel om trebuie să mă ierte de vreme ce îi cer aceasta, sau viceversa. Dar aici este nevoie de o pregătire atentă. Uneori persoana este atât de rănită, nu din cauza a ceea ce îi ceri, ci a întregii sale vieți. Prin urmare, pentru ca acest om să te poată ierta, este de trebuință ca un întreg segment al vieții sale să fie vindecat.

Îmi amintesc de cineva care nu putea ierta pe nimeni, fiincă era atât de rănită și nimic nu-i putea vindeca rana. Această doamnă vârstnică fusese trimisă la vârsta de 14 ani într-un lagăr de concentrare. A fost eliberată la vârsta de 18 sau 20 de ani, a trebuit să vagabondeze... Toate experiențele dureroase care au urmat s-au adunat unele peste altele ca într-o grămadă peste această traumă. Acea rană nu putea fi atât de ușor de tămăduit.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Mai aproape de Hrisos: spovedania și iertarea, traducere din limba engleză de Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2014, p. 160)