De aceea Domnul îngăduie să vină ispite asupra sfinţilor care Îl iubesc, ca prin zdrobirea inimii, care se dobândeşte cu rugăciune stăruitoare, să se apropie de El cu smerenie. De multe ori le pricinuieşte frică prin pătimirile trupeşti şi prin alu­necarea în amintirile necurate, prin ocări şi batjocoriri, prin boli şi neputinţe tru­peşti, prin sărăcie şi lipsa celor necesare pentru întreţinerea trupului. Iar alteori El îngăduie să vină peste ei o frică cumplită şi să simtă o părăsire de har şi un război înverşunat din partea diavolului. De multe ori Domnul îi smereşte pe aleşii Săi şi în diferite alte chipuri. Iar toate acestea ca să nu dormiteze sau să cadă în nepăsare; sau se pot petrece ca nevoitorul să-şi capete sănătatea sufletească, pe care a pierdut-o din pricina păcatelor sale sau ca acesta, temându-se de chinurile viitoare, să se păzească de păcat. Aşadar, ispitele aduc folos. Nu spun însă că omul trebuie să primească de bunăvoia sa gândurile cele ruşinoase şi să şi le amintească ca să afle pricină de smerenie, nici să caute să intre în alte ispite, ci vreau să spun că omul, atunci când săvârşeşte binele, trebuie să fie atent şi să-şi păzească sufletul de păcat, cugetând că este zidit şi, prin urmare, uşor poate cădea. Orice om zidit are nevoie de puterea lui Dumnezeu care să-l ajute. Iar cel care are nevoie de ajutorul altuia, are o neputinţă firească. Unul ca acesta, atunci când îşi conştientizează neputinţa, trebuie să se smerească şi să ceară ceea ce îi tre­buie de la cel care poate să-i dea. Aşadar, dacă omul şi-ar vedea de la început ne­putinţa, nu s-ar lăsa cuprins de nepăsare, iar dacă nu ar fi nepăsător, nu ar dormi fără grijă şi nu s-ar preda în mâinile celor care îl rănesc cu întristările ca să-l scoată, în cele din urmă, din nepăsarea sa.

Cel care păşeşte pe calea lui Dumnezeu, trebuie să-I mulţumească pentru toate necazurile care îl împresoară şi să se osân­dească pe sine însuşi pentru nepăsare. El trebuie să ştie că Domnul, Care îl iubeşte şi îi poartă de grijă, nu ar fi îngăduit să vină asupra lui necazuri, ca să-i deştepte min­tea, dacă nu s-ar fi arătat nepăsător. Se poate ca Dumnezeu să fi îngăduit un necaz, deoarece omul s-a mândrit cândva. De aceea el trebuie să înţeleagă, să nu se tulbure şi să părăsească nevoinţa, ci să se socoată pe sine ca fiind pricina ispitei, ca răul să nu se facă îndoit, adică să sufere şi să nu vrea să se vindece. La Dumnezeu, Care este izvorul dreptăţii, nu există ne­dreptate. Aceasta nici măcar să o cugetăm. Slăvit să fie numele Lui în veci! Amin.

(Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu insuflat, Despre ispite, întristări, dureri și răbdare, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, ediția a 2-a, revizuită, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 20-22)