Viața Sfântului Antonie cel Mare este în literatura creștină prima biografie sacră dedicată unui monah. Compusă de un ucenic al său, Sfântul Atanasie cel Mare, Vita Antonii tematizează noul tip de martiriu creştin: asceza, adică „antrenamentul” de fiecare zi în vărsarea sângelui, consumarea energiei fizice și duhovnicești, pentru Hristos. La scurtă vreme după ce Atanasie face populară biografia minunată a părintelui pustiei în Răsărit și Apus, o serie de călători vizitează pe pustnicii egipteni și le consemnează faptele și cuvintele pline de înțelepciune. Astfel, monahii egipteni devin cunoscuți „lumii civilizate” atât din Roma, cât și din Constantinopol și alte metropole ale anticității, urmând ca viețuirea lor să fie multiplicată în întreaga „oikoumene”, adică întregul Imperiu roman și vecinătățile sale.

„Makarios”, în grecește, „fericit”,  este un nume generic dat fericitului monah care a ales o viaţă lipsită de griji, părăsind lumea şi renunțând la averi, familie, situaţie socială, pentru traiul în libertatea pustiului. Numele „Macarie” este luat până azi de numeroşi călugări, arhierei, patriarhi, ba în spațiul slav chiar şi de laici. Epistolele duhovnicești macariene şi biografiile ascetice ale Sfinților Macarie Egipteanul și Macarie Alexandrinul sunt la loc de mare cinste şi în viața  mănăstirilor ortodoxe de azi (citiri în cult şi la trapeză de ex.), precum și în lectura de zidire spirituală a mirenilor.

În peisajul monahismului primelor veacuri un loc important, alături de Antonie, Arsenie, Pimen și alții, îl are şi figura Avvei Macarie. Deşi în realitate este vorba despre două personaje cu acelaşi nume, memoria populară îi distinge rareori. Sunt sărbătoriţi în aceeaşi zi, pe 19 ianuarie, iar unele evenimente din biografiile dovedesc că au fost adesea confundați de cei care le-au înregistrat faptele. Primul, numit „Egipteanul” sau „cel Mare”, ucenic al Sfântului Antonie şi tradiţionalul fondator al aşezământului din Sketis, este cunoscut pentru smerenia, rigoarea sa şi seriozitatea ascezei, normativ pentru post, rugăciune, tăcere, statornicie. Al doilea, cunoscut ca „Alexandrinul” sau „Cetăţeanul”, a fost ucenicul celui dintâi. Acesta este o fire mult mai deschisă, exploratoare, dornică de experimente: petrece în post intens, ajunge în rugăciune la urcarea minţii la cer pentru mai multe zile, întreprinde călătorii, vizitează alte comunităţi pentru a vedea forme diverse de viaţă călugărească. Deşi preot al comunităţii din Kellia, monahul e un călător neobosit, are patru chilii. Mai există chiar şi un al treilea Avvă Macarie, mai puţin cunoscut, „Romanul” care, potrivit interesantei sale biografii, trăia aproape de Paradis, undeva foarte departe în Răsărit, fiind găsit acolo de trei călugări dintr-o mănăstire de pe malul râului Eufrat.

Ca şi în cazul Evangheliilor, referirile scrierilor ascetice la Avva Macarie sunt multiple, avem de-a face cu biografii „sinoptice”. Prima provine din Istoria Lausiacă a lui Paladie. A doua este Istoria monahilor din Egipt, scrisă ceva mai târziu, probabil în Palestina, de Timotei Alexandrinul, iar apoi tradusă în latină (cu completări și corecturi) de Rufin. O a treia referire la călătoria Avvei Macarie în căutarea paradisului apare în Apophthegmata Patrum (sau Patericul egiptean), scrisă mai târziu. Se pot observa diferențe între cele trei lucrări.

Varianta cea mai veche a acestei călătorii a fost înregistrată de Paladie (în capitolul 18 al Istoriei Lausiaca). Fiind ucenic al lui Macarie Egipteanul timp de trei ani, autorul cunoștea dintr-o sursă directă povestirile despre maestrul său de aceea, faptul că îi atribuie călătoria în paradis nu maestrului său, ci celuilalt Macarie, adică Alexandrinul, este probabil corect din punct de vedere istoric. Așadar Paladie povestește cum Macarie a dorit să intre în cavoul lui Iannes și Iambres, situat într-o grădină. Nu e vorba deci despre o călătorie pe tărâmul de dincolo, de unde au fost alungați Adam și Eva, ci într-o altă grădină (cuvântul grecesc „paradeisos”, provenind la rândul său din persanul „paridaeza” înseamnă de fapt „grădină”, „spațiu îngrădit”). Și totuși, are de a face cu raiul. Potrivit unei legende vechi, Iannes și Iambres, doi magi egipteni care s-au împotrivit lui Moise (amintiți în 2 Timotei 3, 8 și despre care se crede că se face referire în Ieșire 7,11), au poruncit construirea unei minunate grădini în pustiul egiptean, în centrul căruia și-au construit morminte. Locul misterios ajunsese de multă vreme o legendă, dar Avva Macarie auzind de el a pornit la drum prin pustiu și, pentru ca să nu se rătăcească, din loc în loc lăsa pe drum legături de trestii. După nouă zile de drum, trezindu-se dimineața, găsește toate trestiile adunate la capul lui. Diavolul făcuse aceasta, voind astfel să îl piardă, rătăcindu-l departe de semenii lui. Dar această ispită a fost îngăduită de Dumnezeu, notează Paladie, ca monahul să nu-și mai pună nădejdea în propria putere și înțelepciune, ci în Cel preaînalt. Ajungând la grădină, monahul e întâmpinat de șaptezeci de demoni care îl ocărăsc că a venit să-i tulbure. Macarie le răspunde că va intra să vadă ce e acolo și va pleca. Găsise de fapt nu raiul la care se așteptase, sau copia lui pământească, ci o grădină părăginită. Fântâna din acest loc era secată, așa că nemaizăbovind, a plecat. Drumul înapoi a durat însă douăzeci de zile, timp în care ascetul rătăcitor aproape a murit de sete fiind, într-un final, salvat de o fată îmbrăcată cu haină albă, care îl adapă. Urmând-o de departe timp de trei zile, ca printr-un vis, mai târziu schimbă tovărășia pentru o turmă de antilope. Una dintre ele îl lasă să bea lapte de la ugerul ei și îl însoțește până la chilia lui din vatra monahală. Călătoria sfântului e prezentată de Paladie într-o formă pozitivă, ca de altfel toate celelalte episoade biografice. Curiozitatea lui Macarie cel din cetate nu este nicicum criticată de biograf, ci încadrată între „experimentele” duhovnicești ale sfântului: postul îndelungat, nesomnul, numeroase pățanii cu animalele, vizitarea monahilor din îndepărtata obște pahomiană și altele.

Între Istoria Lausiacă a lui Paladie și Istoria Monahilor din Egipt a lui Timotei Alexandrinul, unde este prezentat pentru a doua oară neobișnuitul „pelerinaj”, de data aceasta pus pe seama celuilalt Macarie, anume Egipteanul, există o diferență de motivație. Paladie își scrisese lucrarea sa la rugămintea unui laic numit Lausus, pentru ca acesta să aibă la dispoziție o colecție de amintiri ziditoare de suflet, o antologie de aventuri ale asceților. La scurtă vreme, Timotei scrie „pentru folosul şi zidirea celor ce încep să exerseze în asceză” (I,12), adică tinerilor călugări din mănăstirile situate în preajma Muntelui Măslinilor (în Palestina), pentru ca aceștia să ia exemple din modul de viaţă al mai experimentaților monahi din Egipt. În spatele povestirii, autorul are un scop teologic, iar în acesta se încadrează și mult iubita stabilitas loci, statornicia. Repovestirea călătoriei Sfântului Macarie în Istoria Monahilor din Egipt XXI, 5-12  are o tentă „negativă”, sau s-ar putea spune că acest periplu prin pustiul egiptean e văzut ca un real pericol. Înainte de a pleca la drum, avva Macarie se roagă îndelung şi posteşte, cerându-i lui Dumnezeu să îi arate paradisul lui Iannes și Iambres, despre care amintește că a fost construit de aceștia ca „o copie a adevăratului paradis”. Drumul și reîntoarcerea își schimbă locurile în povestirea lui Timotei. De data aceasta, la dus sfântul rătăcește trei săptămâni, fiind salvat de un înger. În paza grădinii se află aceiași demoni. Dar după ce sfântul se roagă lui Dumnezeu,  ei dispar fără a mai fi purtat vreun dialog cu nepoftitul oaspete. Însă o dată intrat în grădina misterioasă, de data aceasta nicidecum părăginită, ci roditoare și udată de trei izvoare, Avva Macarie întâlneşte aici monahi care ajunseseră în minunata oază în acelaşi fel ca și el. Povestirea continuă de parcă ar fi inspirat basmul nostru popular Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Eroul istorisirii îmbrăţişează pe monahi, se roagă împreună cu ei şi se ospătează din fructele minunate aflate în grădină. Dar după o ședere de șapte zile, Macarie vrea să plece înapoi, ba chiar să îi ia şi pe cei doi, pentru ca ajungând în lume, să îi convingă pe frații săi de viețuire să vină cu toţii în minunatul loc. Dar cei doi interlocutori îi spun că nu se poate, fiindcă pustiul e plin de demoni, deci periculos, poate ucide pe monahi. Cu alte cuvinte, i se insinuează lui Macarie că e mai bine pentru călugării să rămână la chiliile lor. Macarie însă pleacă. Ia fructe ca mărturie şi ramuri de palmier pe care și le pune ca jaloane. Ca și în cealaltă povestire, demonul i le strânge peste noapte, prin urmare nu mai ştie drumul ca să revină cândva. Totuși ajunge fără alte peripeții la frații de viețuire, le arată fructele paradisiace și îi îndeamnă să pornească cu toții în miraculoasa grădină. Dar monahii îl întâmpină cu răceală, spunând că acel „paradis” a fost zidit spre pieire şi că dacă vor gusta de acum, din viața pământească, acele minunăţii, vor pierde raiul de dincolo. Excursia lui Macarie e prezentată așadar ca un eșec, nu din perspectiva călătoriei înseși, ci din aceea a folosului ei duhovnicesc. În mod pedagogic pentru cititori, asceții egipteni refuză spațiile miraculoase, confortul paradisiac, fiindcă tocmai de aceea au părăsit lumea și au ales viața pustnicească. Renunțând la toate din această lume, nădăjduiesc în dobândirea adevăratului rai, în viața veșnică.

Patericul Egiptean (sau Apophthegmata Patrum) asociază evenimentul nemaiîntâlnit tot Sfântului Macarie Egipteanul. Versiunea repovestită aici reprezintă teologizarea finală a unei călătorii - care totuși are un scop bun - şi triumful discursului ascetic, cuminte. Este vorba așadar de Macarie cel normativ, căruia îi sunt atribuite în această culegere 41 apophthegme (aforisme sau ziceri), fiind depăşit doar de Pimen. Prin contrast, Alexandrinului îi sunt atribuite doar 3. Istoria călătoriei în presupusul paradis este înscenată ca o poveste în poveste. Avva Macarie venise la parastasul Avvei Pamvo şi acolo e întrebat de călugării mai tineri ce înseamnă să fii monah. El nu le răspunde direct, ci preferă să le povestească o istorioară, anume cum l-au muncit gândurile timp de 5 ani ca să vadă ce e în pustie. Un semn că peregrinarea în afara vetrei mănăstirești e privită cu suspiciune (aceeași viziune despre virtutea statorniciei) şi poate fi acceptată numai prin proba timpului și a rugăciunii îndelungate. În cele din urmă pleacă şi găseşte în pustie un lac, iar în mijlocul său o insulă. Pare-se că e vorba tot despre paradisul ascuns, care nu mai are ziduri, însă e protejat de intruși prin situarea sa în mijlocul lacului. În această variantă, Macarie nu mai intră în paradis și nici nu se spune că e vorba despre găsirea raiului fals al lui Iannes şi Iambres. În schimb la lac, printre animalele venite să se adape, monahul zărește și doi călugări aproape goi (asociați probabil cu boskoi, „păscători” - ultima formă de anahoreză, totala părăsire a lumii). Vederea acestora îl sperie ințial, crezând că sunt demoni. Cei doi însă îl liniştesc şi îi spun că sunt călugări şi ei, că s-au înţeles să părăsească „chiliile” (de fapt Kellion-ul, una dintre vetrele monahale alături de Sketis și Nitria) şi să vină aici, unde se află de 15 ani. Nu mai ştiu rostul lumii, totuşi situaţia lor „paradisiacă” nu este încă deplină. Își disting încă identitatea: unul e libian şi unul egiptean. Deși au ajuns la lipsa de griji, totuși nu trăiesc în mijlocul grădinii ci în afara ei și încă mai sunt curioși, întrebându-l pe vizitator dacă obișnuitele inundații ale Nilului vin la vremea lor şi totul decurge ca şi înainte. Macarie le răspunde că da și, la rându-i, îi întreabă cum să se facă pe sine monah (adică să ajungă ca ei). Aceștia îi răspund că trebuie să renunţe la tot. Cuvântul grecesc monachos, corespondent siriacului ihidaya, înseamnă la origine nu „singur”, „unul” în sensul de celibatar, ci mai degrabă are sensul de „unit cu Dumnezeu”, „unit în gânduri”, deci fără alte interese, cu totul absorbit în Împărăţia lui Dumnezeu. Macarie le spune celor doi pustnici că nu e în stare să renunțe la toate. Atunci ei îi oferă o alternativă mai „cuminte”: să şadă în chilie, adică să nu mai peregrineze şi să îşi plângă păcatele, adică să cultive smerenia ascultătoare. Astfel îşi încheie Macarie povestirea despre călătoria minunată, spunându-le fraților veniți la parastasul Avvei Pamvo: „pentru aceasta v-am zis vouă că nu m-am făcut călugăr, ci am văzut călugări”. Tâlcul istoriei se focalizează prin urmare nu pe călătorie, nici pe paradis, ci despre faptul că la unirea cu Dumnezeu se ajunge numai prin renunțarea la toate. Iar dacă la o asemenea înălțime duhovnicească ajung prea puțini, atunci monahul e dator măcar să șadă în chilia sa și să își plângă păcatele, nedesăvârșirea, așteptând mila lui Dumnezeu.

Concluzii: de la o călătorie către o imitație materială a paradisului, către paradisul interior - Țelul povestirilor lui Paladie îl reprezintă viața miraculoasă a monahilor egipteni, el dorind să impresioneze auditoriul constantinopolitan, dornic de a auzi ciudăţenii din Orient. Peregrinările, ieşirile din peisaj, minunile reprezintă „sarea şi piperul” unor atare povestiri. Prin contrast, Timotei Alexandrinul îi are pe monahi drept public-ţintă, povestindu-le despre viaţa îngerească dusă în Egipt. Prologul cărţii sale, sau episoade precum cel despre cetatea monahală din Oxyrrynchus, un fel de replică creștină la „Republica” lui Platon, au ca scop să le prezinte monahilor palestinieni un mod de viață superior atât din perspectivă morală cât și al asprimii nevoinței. De aceea, el atribuie călătoria în paradis lui Macarie cel Mare, cel normativ pentru viața sa ascetică, statornicia sa și învățăturile sale duhovnicești, accentuând pedagogic faptul că nu sunt de dorit peregrinările de colo-colo, dacă nu sunt puse la proba timpului și nu sunt realizate după multă rugăciune. În final, Patericul Egiptean, o colecţie mai întâi orală, apoi scrisă la 3 generaţii distanţă de viețile eroilor creștini, este un „manual” al monahului. Ideea principală a antologiei atât de iubită de monahii ortodocși (și nu numai de ei) până azi, este aceea că în viața ascetică progresul duhovnicesc se realizează sub supravegherea unui părinte duhovnicesc. Miezul patericului e constituit de zicerile despre Avva Pimen, cel iubitor de străini şi care descurajează extremismele mesalienilor, călugări rătăcitori care disprețuiau viața practică și se concentrau pe aspectul contemplativ al experienței duhovnicești, fiind în pericolul de a fi înșelați de diavol, în lipsa unei rânduieli a vieții monahale de obște, în care „ora et labora” capătă un loc central. Discursul miraculos este estompat în această serie de apoftegme. Nu minunile sunt pe prim plan, ci „cum anume să devii monah”. Întrebarea recurentă adresată de începător părintelui duhovnicesc este „ce să fac?”, a se înțelege: „ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Monahul fuge de minuni, recurge la ele cu greu, din necesitate. Să ne amintim de minunea înfloririi unei crengi uscate, după ce a fost udată timp de trei ani de un ucenic, la porunca părintelui său duhovnicesc. La fel, învierea unui mort, de către Macarie cel Mare, ca să afle unde a ascuns o comoară. Minunea e așadar izvorâtă din virtutea ascultării și din necesitatea vieții de zi cu zi. Povestirea unei minuni nu are scopul ca ea să şocheze, să impresioneze. Deși face parte din cotidianul monahal, aceasta e rezultatul rugăciunii şi al smereniei, nefiind căutată cu orice preţ.

Patericul Egiptean, scris sau mai bine zis compilat cu două generaţii mai târziu decât istoriile lui Paladie și Timotei, nu mai pune mare accent persoana şi autenticitatea faptelor, ci pe înţelesul lor duhovnicesc, în speţă moralizator. Nu e de mirare că există și o colecție tematică a sa (aranjând povestirile nu după personaje, ci după conținutul moral al lor). Până azi, nici opera lui Paladie și nici Istoria Monahilor din Egipt nu reprezintă manualul monahal răsăritean, ci Patericul. El se citeşte și azi în mănăstiri şi biserici şi e intrat în folclorul teologic. În această mult iubită culegere, asceza monahului e prezentată ca drum către scopul unic al vieții, anume îndumnezeirea. Călătoria către paradis, departe de a fi un drum concret, către un loc ascuns undeva în pustiu, e mai degrabă văzută ca o cale interioară către Dumnezeu, ancorată în rugăciune, smerenie, post şi ascultare. Căci, așa cum spune Domnul, „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17,21).