Şi iarăşi, când slujeşti, dacă în anumită parte a slujbei tale, te-ai îndepărtat de răspândirea gândurilor tale, cât poţi mai mult, şi dintr-odată ţi se taie stihul de pe limbă şi se revarsă în suflet lanţurile tăcerii, fără învoirea lui, şi tăcerea se face statornică în suflet, atunci să ştii, că ai înaintat în calea liniştirii, şi că îndoita blândeţe ai câştigat întru tine. Că simpla liniştire pare un lucru fără de preţ între faptele dreptăţii. Iar petrecerea în simplitate se socoteşte de cei înţelepţi şi socotitori, ca un mădular singur, despărţit de ajutorul celorlalte. Şi iarăşi, dacă vezi, că fiecare gând care se mişcă în sufletul tău, fiecare amintire şi fiecare privelişte din timpul liniştirii tale, îţi umple ochii cu lacrimi, şi lacrimile curg fără silă pe obrajii tăi, să ştii că începe să ţi se deschidă un gard, spre pierzarea vrăjmaşilor tăi.

 

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 70)