- Părinte, Avva Isaac scrie: „Orice pocăinţă ce se face fără dorinţă, nu izvorăşte din ea bucurie şi nu aduce răsplată celor ce o au”. Cum se poate pocăi cineva fără de dorinţa sa?

- Este nevoit să se pocăiască pentru că a scăzut în ochii oamenilor, dar aceasta nu are smerenie. Eu aşa înţeleg.

- Adică, există pocăinţă fără dorinţa noastră?

- Da, este pocăinţă de nevoie. Adică, îți cer să mă ierţi pentru un rău ce ți l-am făcut ca să scap de consecinţe, dar lăuntric nu mă schimb. Omul îndrăcit se preface că se pocăieşte, dar lucrează cu viclenie. Face metanii cu o bunătate prefăcută, ca să-i înşele pe ceilalţi. Dar şi faptul de a merge cineva să-şi spună păcatele sale duhovnicului pentru că se teme ca nu cumva să meargă în iad, nici aceasta nu este pocăinţă.

Pentru că acesta nu se pocăieşte pentru păcatele lui, ci problema lui este să nu meargă în iad. Pocăinţa adevărată este ca, mai întâi omul să-şi simtă greşeala sa, să-l doară, să ceară iertare de la Dumnezeu şi apoi să se spovedească. Numai în felul acesta va veni mângâierea dumnezeiască. De aceea, întotdeauna recomand pocăinţă şi mărturisire, niciodată nu recomand doar mărturisire.

Iată, atunci când se face vreun cutremur, vezi cum cei care au intenţie bună sunt zguduiţi, se pocăiesc şi îşi schimbă viaţa. Cei mai mulţi, însă, îşi vin în simţire pentru moment, dar de îndată ce trece primejdia, se întorc iarăşi la viaţa lor de mai înainte. De aceea, când mi-a spus cineva că în oraşul unde locuieşte a fost un cutremur puternic, l-am întrebat: „V-a scuturat bine? V-a trezit?”, „Ne-a trezit, ne-a trezit”, îmi răspunde el. „Ei bine, iarăşi veţi adormi”, i-am spus eu.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III, Nevoința duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 185-186)