Psalm Dumnezeu era în inima satului meu. Îl ocărau femeile când mi-L vedeau pe malul râului în care se scăldau goale. Și vântul rece le învinețea trupurile ude. Când voi crește, mi-am spus, Îi voi lua apărarea. Dumnezeu vorbea în pădurile munților mei. Dar bărbații ce se întorceau de la vânătoare n-aveau timp să-L asculte, ba chiar cu pietre Îl loveau să tacă. Și sângele vânatului se închega pe hainele lor. Când voi crește, mi-am spus, Îi voi lua apărarea. Dumnezeu se plimba pe ulițele satului meu. Câini turbați Îi sfâșiau cămașa necusută, înfigându-și colții în piciorul Lui gol. Și, răi fiind, se mușcau și-ntre ei fără milă. Când voi crește, mi-am spus, Îi voi lua apărarea. Ca un copil fără de apărare era Dumnezeul meu. “Unde Îi sînt părinții, căci nu-I vedem?”, râdea lumea. “Și ei L-au părăsit, iar tu să-L crești ai dori!” Și a crescut. E tare Dumnezeul meu acum. Femei mă ocărăsc, bărbați mă lovesc, câinii mă mușcă turbați. Dar El îmi ia apărarea! (Pr. Constantin Sturzu)