Praznicul cel de pe urmă, al Pogorârii Duhului Sfânt, pecetluiește salba de Praznice ale Învierii. După ce Hristos umple iadul de lumina Învierii, continuă adeverirea ei pe pământ petrecând patruzeci de zile cu ucenicii, iar apoi extinde și între cetele îngerești aceeași realitate a învierii, pentru ca în cele din urmă să șadă de-a dreapta Tatălui, plin de biruința Crucii și de Slava Învierii și trimite pe Duhul Sfânt ca Martor și împlinitor a lucrărilor Sale.

Realitatea Învierii, prin venirea Duhul Sfânt este reîntoarsă lumii văzute și nevăzute, celor din ceruri, celor de pe pământ și celor din adâncurile pământului. Duhul Sfânt venind în lume face o punte stabilă între Dumnezeu și creație, asigură circularitatea neîntreruptă a iubirii dumnezeiești și omenești și face transfuzia Vieții lui Dumnezeu în tot Universul creat. Practic, în Duhul Sfânt toate cele create sunt întărite în identitatea lor proprie, dar sunt puse și în unitate unele cu altele astfel încât să fie surpată cu totul vrăjmășia separării și autonomia însingurării adusă în lume de cădere. Așadar, după Cincizecime, Duhul Sfânt umple timpul și spațiul de prezența lui Dumnezeu, aria lucrării Sale fiind umanitatea asumată de Hristos și prin ea a întregii creații. „Granițele” lucrării Duhului Sfânt sunt date de cele ale lucrării lui Hristos, astfel încât trimiterea Duhului în lume de Hristos, dar și voința Duhului de a veni pun în valoare realitatea că lucrarea Duhului Sfânt permanentizează și actualizează lucrarea lui Hristos pe care o activează amândoi împreună cu Tatăl.

 Duhul Sfânt se propune a fi purtătorul lucrării Tatălui și a Fiului în lume și Cel întru care Iubirea dintre Ele intră într-un circuit neîntrerupt cu toată creația. Toată lucrarea lui Hristos prin cruce și Înviere a deblocat căile înfundate de pătrundere a harului în creație, iar prin lucrarea Duhului Sfânt, același Hristos continuă să iubească dumnezeiește lumea și omenește pe Dumnezeu în așa fel încât nimeni și nimic nu o mai poate zădărnici. Duhul Sfânt din dragoste de Tatăl și de Fiul se face El Însuși spațialitatea circulară a Iubirii Preasfintei Treimi în lume, dar și avocatul lumii în fața lui Dumnezeu. Altfel spus, în Duhul Sfânt, Tatăl și Fiul își dezvăluie iubirea în toată amplitudinea ei, fără intermitențe ontologice, date de căderile succesive ale umanității și neînvăluită de norul necunoașterii lui Dumnezeu. Prin Duhul Sfânt am intrat în era în care toți pot spune cu prorocul „Tot pământul ve va umple de cunoașterea lui Dumnezeu, precum marea este umplută de ape” (Isaia 11, 9) și, în același timp, intrăm în spațialitatea și materialitatea tranfigurate prin Trupul Lui Hristos cel Înviat din care iradiază dragostea Tatălui cea fără de margini. 

El, Duhul Sfânt, se face pentru noi purtătorul iubirii lui Dumnezeu în lume și purtătorul iubirii lumii pentru Dumnezeu, deodată și spontană, delicată sau năvalnică, fără separare și fără amestecare, fără împărțire și fără despărțire. Practic, Duhul Sfânt umple totul de prezența sa, strălucind în toate și în toți după măsura accederii lor la viața lui Dumnezeu, reducând distanța dintre creație și Dumnezeu la măsurile unui suspin: „Pomenește-mă Doamne când vei veni înru Împărăția ta” (Luca 23, 42). Este și torentul dumenzeirii dispus să pătrundă în toate blocajele creației și să corecteze orice nedreptate, dar se face și dorire plăpândă din partea lumii către Dumnezeu: „Duhul se roagă în noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). Așadar, putem spune nepeiorativ că Duhul Sfânt se face spațiul sau locul comun dintre Dumnezeu și creație în care iubirea circulă neîntrerupt și în toată libertatea.   

Praznicul Duhului este într-un anume fel praznicul nostru, al tuturor, fiind ziua de naștere a Bisericii. Este ziua nașterii noastre duhovnicești ca popor ales al lui Dumnezeu. Este zi de înnoire de taină, o taină copleșitoare, Taina Duhului care coboară peste toți cei care cred în Domnul nostru Iisus Hristos.

Evangheliile nu ne vorbesc despre pogorârea Duhului Sfânt. Textul rânduit să se citească la Liturghia acestui Praznic ne trimit cronologic cu șase luni în urmă. Mântuitorul Hristos era atunci la un alt Praznic al evreilor, sărbătoarea corturilor ce se serba la sfârșitul lunii septembrie începutul lunii octombrie, moment în care Iisus rostește acele cuvinte care au tulburat pe mulți: „Dacă însetează cineva să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 37-38). Iisus se identifică cu apa cea vie (Ioan 4, 21-24) ce va curge din pântecele și din inima Lui și tot la acest praznic al iudeilor Iisus se identifică și cu adevărata învățătură, cu Adevărul Însuși venit de la Tatăl, pe care-l rostește pe față și cu mult curaj (Ioan 7, 14-35), motive pentru care se face mare tulburare și chiar răscoală între iudei, Iisus fiind cu totul respins și chiar numit demon (Ioan 7, 20), contrar cu totul lui Dumnezeu și vroiau să-l ucidă (Ioan 7, 44-45).

Identificarea Mântuitorului cu Apa cea Vie și cu Lumina lumii nu sunt metefore sau cuvinte frumoase spuse la întâmplare, întrucât, El vorbin cu evreii nu face exerciții poetice sau de retorică. De fapt, Iisus spune contemporanilor săi că El este în mijlocul oamenilor Noul Templu, Noul Locaș și Noul Cort al lui Dumnezeu, pentru că, așa cum spun profeții, din Templu ultim, Templu veșnic al lui Dumnezeu  (Iezechiel 47 1-9) va țâșni un râu. Iisus comentează și interpretează aceste profeții, celebrate la sărbătoarea corturilor, dar neînțelese de ei și le arată că El este Templu, iar apa care curge din El este Duhul Sfânt ce îl vor primi cei ce cred în El, pentru că „Duhul încă nu fusese dat întrucât Iisus nu fusese preaslăvit (Ioan 7, 39). Taina preaslăvirii lui Iisus, la evanghelistul Ioan este taina Crucii Lui. Și tot Ioan evanghelistul arată exact împlinirea acestei Taine la pătimirea Lui, atunci când un ostaș verifică moartea lui Hristos pe Cruce și-L împunge cu sulița în coastă de unde țâșnește sânge și apă (Ioan 19, 34): profeția Botezului și profeția Liturghiei. Deodată cu ele însă, Iisus își dă Duhul, pe care-L trimite la Tatăl și pe care, apoi, Îl va trimite peste ucenicii săi încă din ziua Învierii: „Luați Duh Sfânt” (Matei 28, 19). 

Asașar, Duhul Sfânt a țâșnit din coasta lui Iisus Hristos pe Cruce, apoi a fost suflat peste cei zece apostoli care erau cu El în ziua Învierii. Dacă așa stau lucrurile, atunci ne putem întreba: Ce taină se petrece la cincizeci de zile după ziua Învierii? Ca să ne lămurim apelăm puțin la context. La cincizeci de zile după paștele iudeilor era mare praznic. Dacă la paști evreii sărbătoreau ieșirea din robia egipteană, prin sângele mielului, după cincizeci de zile poporul eliberat și trecut prin Marea Roșie a ajuns la poalele Sinaiului, pe care Moise urcă, la porunca lui Dumnezeu și coboară de acolo cu Legea lui Dumnezeu, Lege care face din adunarea evreilor un popor al lui Dumnezeu. Deci, a cincizecea zi după Paști, toți evreii erau obligați să se arate iarăși  în fața Domnului (obligație avută și de Paști și de Sărbătoarea corturilor), adică să vină la Templu. Pe lângă această semnificație teologică, de constituire a poporului lui Dumnezeu, Cincizecimea mai era și o sărbătoare agrară la iudei: începutul secerișului orzului, căreia i s-a dat o semnificație religioasă. Primul snop de orz care era secerat era adus în prima sâmbătă, care urma după primul sabat de după paști și era legănat deasupra altarului de către preoți și așa începea marele seceriș. După cincizeci de zile se termina secerișul și acum se aduceau la Dumnezeu, drept mulțumire, pe lângă spice și două pâini mari, care și ele erau legănate de preoți deasupra altarului. Toate aceste ritualuri purtau în ele un simbolism profund, pe care ni-l arată chiar Sfântul Pavel care zice despre Hristos că El este primul snop născut din morți (Coloseni 1, 18), care, după cincizeci de zile devine holdă întreagă. Este Taina care se dezleagă și se împlinește în ziua Cincizecimii, după Învierea Mântuitorului, prin revărsarea Duhului Sfânt, nu doar peste cei doisprezece, ci și peste cei o sută douăzeci de ucenici și apoi alți trei mii și cinci mii care se adaugă lor.

 Înțelesul special al coborârii Duhului Sfânt ține de această a cincizecea zi la care veneau iudeii din toată diaspora romană. Pe fundul adunării iudeilor la templu, în casa cu foișor din Ierusalim are loc vuietul venirii Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 2, 2), care, în prima fază, se arată împărțit în limbi de foc peste fiecare dintre apostoli (Faptele Apostolilor 2, 3). Urmare acestei manifestări cu putere exprimată prin vânt, prin vuiet, prin limbi de foc, apostolii se umplu de putere, de curaj și devin pe loc, în întregime, „gură de foc” începând să grăiască Taine precum le dădea lor Duhul (Faptele Apostolilor 2, 3). De aceea, ies afară din foișor și străbat tot drumul care desparte colina Sionului de cealaltă colină a Ierusalimului, colina Templului, unde are loc finalizarea acestui eveniment petrecut mai întâi în taină/ascuns. Pe espalanada Templului, cu „gură de foc grăitoare”, în mijlocul iudeilor, unii încă nedumeriți de cele întâmplate la pătimirile lui Iisus, alții încă plini de furie, apostolii vestesc cu putere, Tainele lui Dumnezeu făcute prin Mântuitorul Hristos. Iudeii prezenți din toate marginile Imperiului îi aud vorbind pe ucenici în limbile lor și se cutremură pentru că prin apostoli nu vorbea orice duh, ci Duhul profetic, Duh care somează pe toți că dacă nu se vor întoarce la Iisus cel răstignit de ei, mânia lui Dumnezeu va veni peste ei, pentru că nu au ucis pe un oarecare, ci pe Fiul lui Dunezeu. Dar șansa lor este că Sângele lui Iisus este și pentru ei ispășire, dacă se vor întoarce. Mulți dintre cei care-i ascultau sunt „pătrunși la inimă” (Faptele Apostolilor 2, 37), spre marea întărâtare a iudeilor răutăcioși care-și mută acum ura față de Hristos pe apostoli, socotindu-i „plini de must”, beți, în plină dimineață, regizându-le deja uciderea. Apostolii însă, plini de îndrăzneală se apără prin Petru. Și, cel ce oarecând se lepădase de Hristos și stătea ascuns de frica iudeilor, în ziua Cincizecimii, în mijlocul tuturor iudeilor furioși, plin de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului și al curajului, rostește o cuvântare răscolitoare. Petru le aduce aminte că cele întâmplate cu ei nu este din cauza băuturii de vin, ci se împlinește cu ei profeția lui Ioil, profeție care vestește dezastrul lui Israel și a Ierusalimului de către babilonieni (Ioil 3, 1-5). Esența profeției lui Ioil, reluată de Petru este că dacă poporul nu se întoarce la Dumnezeu și nu înțelege esența semnelor vestite prin profet, profeția spune că în zilele din urmă, când se apropie sfârșitul Ierusalimului și Dumnezeu va face judecata cu poporul care nu a luat aminte la glasul Lui, va fi o zi de dezastru a vechiului Israel, dar și o zi de înnoire. Din ruinele vechiului Israel va ieși un nou popor, un nou Ierusalim cu o nouă viață, una de fidelitate față de Dumnezeu. În acele zile ale dezastrului singura scăpare este profeția și nu doar un profet va prooroci, ci tot poporul se va umple de Duhul Domnului: și fii și fice și bătrâni și tineri (Faptele Apostolilor 2, 17) toți câți vor cunosște voia Domnului. În acel mare dezastru, numai cel care va chema numele Domnului se va salva (Fapte 2, 21). Imediat Petru face actualizarea profeției lui Ioil arătând că exact aceasta s-a împlinit cu ei în auzul și văzul tuturor celor de față.

Cuvântarea lui Petru este de un curaj nebun. El, împreună cu ceilalți ucenici, nu fac altceva decât procesul poporului iudeu, al liderilor religioași și al întregului Ierusalim, în Duhul Sfânt, care le dă putere să spună întreg Adevărul, cu orice risc. Petru îi invită pe toți să-și aducă aminte ce au făcut în urmă cu cincizeci de zile cu Iisus, Fiul veșnic al Tatălui, trimis de Dumnezeu în lume ca să ne învețe Calea prin care să ne întoarcem la El. Pe acesta, voi iudeilor, în loc să-L primiți și să-L urmați, L-ați luat și L-ați răstignit. Însă, ultimul cuvânt nu l-ați avut voi, ci ultimul cuvânt l-a avut Tatăl, așa cum spune profetul, care L-a înviat din morți pe Iisus (Fapte 2, 22-27).

În marea zi a Cincizecimii, Petru face exegeză, în mijlocul iudeilor, la doi psalmi: 15 și 109, concluzionând: Pe acest Iisus pe care voi l-ați condamnat la moarte și l-ați răstignit prin înviere Dumnezeu l-a făcut Domn, adică Iahve, adică Mesia, adică Rege. Așadar, acest Iisus șade pe tron lângă Tatăl și este Regele lui Israel și al întregii lumi. Mai mult, este Domnul și Fiul lui Dumnezeu care, acum, în chiar această zi a Cincizecimii vine înapoi în puterea Duhului Sfânt în mijlocul tuturor ca să ceară socolteală. Petru cu apostolii fac o proclamare tranșantă, cu orice risc și de un curaj debordant pentru că era o provocare și o sfidare aruncată în față tuturor liderilor care l-au condamnat și l-au omorât pe Iisus cu doar cincizeci de zile înainte. Iisusul acela omorât este acum Regele lumii și Regele lui Israel.

Simplificat, Petru încearcă să le transmit următorul mesaj: tot Israelul în frunte cu liderii religioși ați făcut cel mai îngrozitor lucru cu putință. Nu ați executat un exaltat, nici un simplu profet, nici un visător sau revoltător, ci v-ați descotorosit de însuși Dumnezeu și de Împăratul de drept al lui Israel. Ați făcut o crimă îngrozitoare pentru că v-ați ucis propriul Împărat, pe Fiul Tatălui veșnic trimis la voi. Acestui fapt nu-i poate urma decât o dreaptă judecată și răzbunare. Petru îi somează că a sosit momentul ca fiecare dintre ei, complici la martirizarea Regelui lui Israel, să ia o hotărâre ca să scape de dreapta judecată, bine știută fiind de iudei, din legea lor, că: cine ucide este ucis (Ieșire 21, 24). Soluția nu este alta decât căința și întoarcerea înapoi la exact Cel pe care l-au ucis. Chemând numele lui Iisus, convertindu-se și botezându-se în numele Lui, ca a unui Împărat și Dumnezeu, ei se vor salva, așa cum le spusese profetul Ioil (3, 5). Despre ce fel de salvare este vorba? Hristos a spus că pentru respingerea lui Mesia, zilele templului sunt numărate. Generația care-L refuză pe Dumnezeu nu va mai avea mult de trăit. Așadar, cine vrea să se salveze de acest dezastru, anunțat de Hristos înainte de pătimire: „nu va rămâne piatră pe piatră din acest Templu” (Matei 24, 2), soluția nu-i alta decât întoarcerea, pocăința și seriozitatea încadrării în relație cu Dumnezeu pentru a fi un nou popor al Lui, al adevăratului Rege al lui Israel.  

Trebuie să știm că actul botezului la care invita Petru era un act de umulintă pentru evrei. Iudeii practicau un botez, dar îl practicau pentru păgânii care vroiau să renunțe la păgânism și să devină prozeliții poporului Israel. Prin urmare, apostolul Petru le cere să se trateze pe ei înșiși ca niște păgâni (cum au și fost ucigându-L pe Mesia) și șă devină membrii unui Nou Israel, a unui popor sfânt, așa cum îl dorește Dumnezeu și cum au și devenit nucleul de ucenici care L-au urmat pe Hristos. Prin urmare, ceea ce cere apostolul evreilor este de o umilință devastatoare, lucru pe care, de altfel, l-a cerut poporului iudeu și Ioan Botezătorul când boteza la Iordan (Matei 3, 6). Cu toate acestea, cale propusă de Petru era singura soluție de salvare pentru iudei. Cu alte cuvinte, apostolul le spunea că Dumnezeu nu vrea să-i distrugă pentru că L-au ucis pe Mesia, dar cu o condiție: să trecă prin smerenia și prin moartea de bunăvoie, care este cea a Botezului, prin care să se înnoiască și să devenă un popor nou. Fapt ce se întâmplă cu mulți dintre evreii prezenți, ca la trei mii, ce se adaugă celor o sută douăzeci și care, trecuți prin Botez primesc pe Duhul Sfânt, Duhul profeției, prin care devin martori ai lui Iisus Hristos. De aceea, numim acest eveniment al Cincizecimii: actul de întemeiere al Bisericii, întrucât ea se constituie din toți cei care se împărtășesc de Duhul Sfânt.

Tot în minunatul capitol doi al cărții Faptele Apostolilor ni se arată apoi în ce constă viața cea nouă a noului popor al lui Dumnezeu, care formau începutul noii Biserici a lui Dumnezeu. Toți cei convertiți, botezați și înnoiți în Duhul Sfânt petreceau și stăruiau în fiecare zi în „învățătura apostolilor, în rugăciune, în frângerea pâinii și în comunitatea/cominiunea bunurilor” (Fapte 2, 42) cele patru atribute apostolice ale Bisericii, care ar fi trebuit să fie și semnul distinctiv al nostru al creștinilor până în ziua de astăzi, mai mult decât cele patru atribute ale Bisericii hotărâte în simbolul niceo-constantinopolitan. Aceasta este Taina venirii Duhului, Taină de înoire, de profeție, care crează un popor de preoți care se recunosc între ei după cele patru caracteristici fundamentale vieții de creștini: învățătură, rugăciune, euharistie și frățietate (a bunurilor), ca un singur popor, ca o singură familie a lui Dumnezeu, semn al unei noi spațialități circulare a iubirii divino-umane.

Fără aceste semne vizibile este pusă serios sub semnul întrebării atât viața bisericii, cât și starea creștinilor, înscriindu-se în același formalism al iudeilor de altădată, care demască o viață lipsită de Duh și înscrisă doar pe linia formalismului și a intereselor ascunse ce au ca alibi pe Dumnezeu.

Biserica este, prin excelență, spațialitatea circulară a iubirii divino-umane în care Duhul Sfânt este prezent ca Duh profetic care grăiește Adevărul. Prezența limbilor de foc peste Apostoli arată că semnul prezenței Duhului în Biserică este limba și gura de foc care vorbește numai Adevărul, cu orice risc, în orice împrejurare. Biserica dacă nu este profetică, nu este deloc. Rămâne o simplă asociație religioasă, care întreține iluzii și vise utopice în cei care-și ascund neputințele în spatele cuvintelor frumoase despre Dumnezeu.

Primirea Duhului Sfânt este o judecată și o salvare în același timp. Este o binecuvântare, dar și o condamnare, în funcție de cum primim acest Duh și dar profetic în Biserica noastră, fără de care Biserica nu va reuși să facă din noi un popor cu viață comunitară construită în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, în jurul Euharistiei, o viață comunitară de familie, măcar ocazional. Dar, totul se creează în jurul Duhului Adevărului, care nu-i un Duh doar Mângâietor, ci este un Duh de-a dreptul „periculos”, un Duh primejdios și războinic, un Duh militar, care are funcție de procuror și avocat, Cel care te ajută să rostești Adevărul în procesul lumii împotriva lui Dumnezeu și în procesul lui Dumnezeu cu lumea, până la cea de-a doua venire. Trebuie să primim venirea Duhului Sfânt în toate aceste dimensiuni și să nu selectăm din ea doar ceea ce ne convine nouă și doar așa se va produce în Viața Bisericii un reviriment al înnoirii și al prospețimii după care însetăm[1].