O expunere completă a Duhului Sfânt ar ţine minim cât întinderea Scripturii, deoarece întregul ei conţinut se raportează la El. Să încercăm însă o variantă minimală.

Cine este Duhul Sfânt? A treia persoană a Sfintei Treimi-Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. El este omniprezent la crearea lumii întregi. Însuşi omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi are ca menire ajungerea la asemănarea cu El, prin lucrarea de desăvârşire duhovnicească prin iubire. Însă, întâmplându-se căderea în păcat, legătura omului cu Treimea se va rupe, generând haos, durere, dezastru şi moarte.

Cu ce se ocupă Duhul Sfânt? Dacă Tatăl este Creatorul şi Fiul este Mântuitorul atunci Duhul Sfânt este Sfinţitorul tuturor. El pecetluieşte duhovniceşte pe om, reconstruindu-i întreg universul său spiritual şi material. Însă aceasta nu se întâmplă fără efort din partea omului, deoarece reconstrucţia presupune eliberarea de Adam cel vechi, decăzut şi îmbrăcarea în Adam cel nou, omul hristic sfinţit prin Duhul Sfânt.

Cum se întâmplă aceasta? În două etape: mai întâi lucrează Dumnezeu, apoi omul conlucrează cu Dumnezeu, prin dragostea credinţei şi a faptelor bune. Roada acestei conlucrări este dobândirea Duhului Sfânt, manifestată prin apariţia darurilor duhovniceşti şi, într-un final, unirea lăuntrică, harismatică, cu Dumnezeu, într-o comuniune de iubire.

Dumnezeu a lucrat în istorie, prin Pogorârea Duhului Sfânt, moment descris cu precizie în Faptele Apostolilor, capitolul 2, dar prezis încă din Vechiul Testament şi anunţat apoi de Hristos, înainte de Răstignire şi Înălţare.

Câteva observaţii legat de momentul în sine. Se numeşte Pogorâre nu coborâre, pentru a sublinia că, asemenea Tatălui şi Fiului, Duhul Sfânt vine din iubire iertătoare spre om, prin pogorământ,  căci omul se arătase nevrednic de a-l păstra. Semnul văzut îl constituie suflarea de vânt şi limbile ca de foc. Simbolistica este complexă şi profundă: vântul simbolizează blândeţea, smerenia şi pacea, descoperite Sf. Ilie (de aceea la Botezul lui Hristos apare ca porumbel), iar focul reprezintă combustia dragostei în inimă (focul spiritual este motorul vieţii duhovniceşti, aşa cum focul material este baza vieţii materiale). Fiecare creştin primeşte această pecete a Duhului în momentul primirii Sfântului şi Marelui Mir, la Mirungere, după Botez. Iar toate aceste lucrări se întâmplă în Biserică, loc al sfinţirii omului. De aceea, spunem că Pogorârea Duhului Sfânt este şi ziua de naştere a Bisericii.

Care sunt roadele/efectele Duhului Sfânt în viaţa creştinului? Ele au fost anticipate de profetul Isaia, în viziunea venirii celor 7 daruri ale Duhului, peste Mesia: Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoaşterii şi al evlaviei; Duhul temerii de Dumnezeu. Hristos însuşi anunţă pe ucenici că le va trimite de la Tatăl pe Duhul cel Sfânt, pe care îl prezintă ca Mângâietor, Duhul Adevărului, care vă va călăuzi întru tot adevărul şi care, odată venit, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. La rândul său, Sfântul Apostol Pavel prezintă roadele Duhului ca fiind: iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie. În plan sufletesc, aceste roade au ca efect: luminarea minţii, curăţia sentimentelor şi întărirea voinţei. Perspectiva vieţii umane se schimbă şi ea: cele spirituale devin mai preţioase şi mai prioritare ca cele materiale. Veşnicia primează în faţa vremelniciei.

Să mai aflăm că iniţial, în vechime, pentru a cinsti această minunată lucrare a Duhului Sfânt asupra omului, ziua de după Pogorâre (Luni) era închinată cinstirii Acestuia. Însă, mai înspre zilele noastre, Biserica a găsit mai potrivit a cinsti nu numai pe Duhul, ci întreaga Sfântă Treime, deoarece, cum am mai scris, Pogorârea Duhului este rezultatul lucrărilor Tatălui şi Fiului. 

Cred că astăzi toate acestea par desprinse din filme SF, întrucât în jur pare să trăim vremuri ca după izgonirea din Rai, dominate de corupere şi decădere morală. În fond, însuşi Hristos a avertizat că omul duhovnicesc încetează a mai fi un om lumesc. El zice Apostolilor: Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Iar în alt loc zice despre sfinţi: şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. De aici, se naşte chiar o opoziţie între sfinţi şi lumesc, dar şi pericolul ca noi, creştinii, să ne lăsăm atraşi de ispitele lumii, spre demolarea noastră definitivă şi ireversibilă.

De unde vine pericolul demolării umane? Din folosirea nepotrivită a libertăţii noastre, din alegerile rele sau neinspirate pe care le facem, din nelucrarea duhovnicească. Deşi s-au scris tratate întregi despre aceasta, mă limitez la două aspecte, mai actuale.

Primul aspect ar fi transformarea Sărbătorilor în vacanţe sau mini-vacanţe. Unele sărbători religioase au fost declarate de autorităţi ca Zile Legale de Sărbătoare. Presa este plină de exemple de petrecere a lor: clubbing, distracţie, litoral/munte etc. Dar sărbătorile sunt zile libere, în care ne oprim de la muncile obişnuite tocmai pentru a ne putea preocupa mai mult de cele sufleteşti: rugăciune, cunoaştere, participare la slujbe (atenţie, Duhul Sfânt s-a pogorât şi lucrează în Biserică, nu în afara ei), creştere spre desăvârşire. Transformarea acestui timp în vacanţă hedonistă este similară cu punerea de bombe cu ceas la temelia sufletului. Filozofia românească de tip dacă nu muncim, atunci să ne distrăm şi să ne simţim bine, poate avea efecte devastatoare, dacă nu foloseşte îmbunătăţirii sufleteşti. Timpul trecut poate fi un timp pierdut sau un timp câştigat,  funcţie de cum ştim să-l petrecem. Există şi distracţii ziditoare de suflet, ca şi să ne simţim bine în comuniunea de bucurie, dragoste şi adevăr cu aproapele. Căci, zice Apostolul: fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire.

Al doilea aspect este tendinţa de a mixa creştinismul cu păgânismul. Din nou presa ne ajută cu exemple. Marile sărbători se bucură în presă de informări teologice, dar şi de glisări către zona păgânismelor şi a superstiţiilor populare. De pildă,  chiar aceste zile,  avem de-a face cu câteva denumiri de acest gen: Rusalii, Sânziene, Drăgaică. Biserica a consemnat aceste sărbători din dorinţa de a sublinia lucrarea de încreştinare a sărbătorilor populare păgâne, care nu sunt altceva decât interpretări religioase eronate a unor elemente spirituale reale. Din păcate, astăzi asistăm la reversul acestui drum: sărbătorile creştine încep să fie decreştinate, reducându-se la simple elemente de religiozitate superstiţioasă sau păgână. Poate că Biserica ar trebui să reevalueze prezenţa acestor denumiri în calendar, fie eliminându-le pentru a nu mai fi motiv de confuzie, fie oferind o explicaţie actualizată asupra acestora. O chestiune similară se întâmplă şi cu semnele zodiacale, care, în esenţă, descriu astronomic constelaţiile cerului: mulţi cred că Biserica le-a luat de la astrologi, dar, în realitate, este invers, deoarece Biserica descrie prin ele, în acord cu astronomia, constelaţiile, universul cerului material, aşa cum este sesizat el de pe Terra.

Închei cu un cuvânt al Apostolului Pavel, care vorbeşte despre zidire şi dărâmare:

Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea voastră […] după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire, iar nu spre dărâmare.