Suntem în prima Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt și pentru a ne dovedi parcă lucrarea Acestuia în lume, Biserica ne pune dinaintea ochilor noștri imensul Iconostas al Sfinților. Suntem dinaintea unei Catedrale cât Împărăția Cerurilor în care sunt așezați spre închinare Sfinții lui Dumnezeu. Evanghelia Duminicii este ea însăși un text-judecată. Citim pe îndelete ori grăbit, cu atenție ori superficialitate, dar nu avem cum să nu înțelegem densitatea unei astfel de lecturi. Textul de la Matei (10, 32-35; 37-38; 19, 27-30) abundă în argumentele prin care s-au asumat de veacuri mărturiile fără frică despre Iisus Hristos fie în catacombele Romei, fie în teatrele mugind de fiare și oameni-fiară mugind a moarte, fie dinaintea judecătorilor, proconsulilor ori pretorilor cetăților oricărui Imperiu, fie în dispute publice, fie în adâncuri mucede de pușcării. De la copii (Sfântul Tarcisiu ori Sfânta Agnes ne stau mărturie, cu doar 10 și 12 ani de viață) la bătrâni - nimeni nu poate să mărturisească parcă mai frumos decât Sfântul Policarp al Smirnei ce înseamnă îmbătrânirea în Hristos - de la simpli țărani luați din câmpuri la nobilii caselor din Roma ori Siracuza, Mediolanum ori Sirmium, ori cine știe cărui alt colț de Imperiu, sub împărați destoinici, dar idolatri până la ucigași cu aere imperiale, toți și-au aflat rostuirea în Împărăție prin propovăduirea ei. Sigur nu pentru că tăceau s-a transformat sângele lor în sămânța creștinismului, făcând astfel să crească un Imperiu ceresc peste limitele celui pământesc. Și după cum vedem, să-l biruiască în timp. 

Suntem în prima Duminică după Rusalii, dar vedem cu ochii sufletului și ai minții în ce mod puterea Duhului Sfânt, Domnul de Viață Dătătorul, a umplut de conținut cuvintele Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru ei înaintea Tatălui Meu, care este în Ceruri” (Matei 10, 32). Și o spunea în contextul în care își chema Apostolii la propovăduire. Trebuie să recunoaștem că nu este cel mai „motivațional” text în asumarea unei acțiuni să aduci moartea, pierderea libertății ori chinurile dinaintea unor novici pentru a le cere asumarea în întregime a unei misiuni. E taina Chemării la Împărăție pe care Hristos ne-o pune la îndemână cât se poate de sincer. Asumarea ei în raport cu lepădarea de ea, pacea în dezacord cu sabia. Domnul părând că mai întâi dezacordează mințile Apostolilor pentru a le acorda apoi în Duhul Sfânt la misiunea care-i aștepta și care avea să-i împlinească. Avea să le dăruiască Învierea întru Împărăția lui Dumnezeu. Când vorbește despre Întruparea Sa drept argument al despărțirii fiului de tată și fiicei de mamă, noră de soacră și concluzionează „și dușmanii omului (vor fi) casnicii Lui” (Matei 10, 35-36), Domnul Hristos descrie în fapt împlinirea unor profeții (Ieremia 9, 4; Miheia 7, 5-6) care prefațaseră cu sute de ani înainte veridicitatea rotirii Sale. El concluzionează: „Cel ce iubește pe tată ori mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 36), ca o atenționare asupra idolatrizării copiilor noștri, din care societatea modernă mușcă din preaplin. Ce spune Domnul în fond este că acela care nu așază Jertfa Lui la fundamentul jertfei pentru copii săi pierde roada Împărăției și crește copii răsuciți moral, care lovesc în valoarea iubirii prin mimarea ei. Ba mai mult chiar. Ne aduce aminte înainte ca noi să fi gândit că nu există iubire, care să te copleșească pentru ca mai apoi să nu rănească - de foarte multe ori fără să vrea- secătuind dragostea noastră pentru Hristos. Mulți dintre Părinții Bisericii văd în aceste versete un îndemn la rezistența la martiraj, cerându-ne ca atunci când suntem prigoniți, indiferent de modul în care cădem victime unei astfel de prigoane, să nu cedăm, pentru că lângă noi argumentează cu lacrimi copiii ori familia noastră. Deseori, Actele Martirice - documente juridice ale lumii romane cu privire la martirajul suferit de sfinți - ne arată cum la insistențele judecătorului pentru a renunța la credință, s-au alăturat cele ale familiei ori prietenilor, insistențele lor fiind astfel așezate în calea unei mărturisiri depline. Cert este că de dragul copiilor evităm conflicte directe și ne adăpostim de furtuni pe care altfel le-am înfrunta cu naivitatea celui care chiar crede că biruința este totul când lupta este ea însăși onorabilă în ce privește dovedirea unui caracter creștin. De altfel, Mântuitorul insistă pe caracterul păstrării demnității în suferința pentru El: „Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). Cu alte cuvinte, nu suferința din frustrare ori durere inoculată prin neîmpliniri, ci aceea dăruită lui Hristos este cea care convertește la împărăție. Nu plângerea neputinței noastre de a avea, ci plânsul pocăinței întru neîmplinirea noastră în a fi. Pare joc de cuvinte, dar Domnul nu-și permite niciodată joacă. De altfel, ultimele patru versete ale capitolului (Matei 10, 39-42) par lectura profetică a întregii istorii a Bisericii născute la Ziua Cincizecimii și par să propună un scurt manual de fericire autentificată prin Jertfa Lui în fiecare generație de creștini. 

Finalul lecturii Evangheliei din Duminica acesta pare „rupt” de capitolul de bază al citirii de până acum. Mergem tocmai în capitolul 19, versetele 27-30, unde Petru, ascultând cuvintele Mântuitorului legate de exigența mântuirii, aduce dinaintea Domnului întrebarea care-i frământa pe Apostoli și de multe ori pe noi, când ne luăm vocația creștină în serios: „Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi oare ce va fi?” (Matei 19,27). Pare o întrebare copilărească de-a dreptul. Nu și dacă o vedem în contextul în care Părinții Bisericii ne-au așezat textul acum. Ea pare ecoul interior al cerințelor pe care Mântuitorul le propune în prima parte a Evangheliei citite de noi astăzi. Ecoul unor interogări născute la auzul atâtor exigențe. Însă Mântuitorul lărgește spectrul răspunsului. Cuprinzând pe Apostoli – desigur nu și pe Iuda, de va fi fost prezent – și pe toți aceia care iau Evanghelia ca o Veste Bună, pe seama căreia nu se speculează, ci se trăiește. Apostolilor le promite așezarea pe cele douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Apoi, îndată, deschide promisiunea Împărăției: „Și oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică” (Matei 19, 29) și o scoate din limitele timpului istoric: „Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei 19, 30). Cuvinte care dau sens sărbătorii Duminicii de astăzi, a tuturor Sfinților. Dovedind că Împărăția lui Dumnezeu și Biserica nu sunt spații ale recluziunii sufletești, ale izolării fără exercițiu duhovnicesc ori spații baricadate în norme și construcții ale legalismului. Sunt spații ale asumării cu libertate personală și măsură întărită de Duhul Sfânt, spații ale împlinirii vocației și desăvârșitei omenități pe care Domnul a prețuit-o prin Întrupare. În lipsa omeniei asumate cu bun simț, niciun orizont prin care Hristos ne spune că alcătuiește spațiul mărturisitor al Împărăției nu ne cuprinde. Și ne vădim a fi opusul oricărei mărturii ziditoare. Agitați, neputincioși și inflexibili neputinței altora. De aceea, poate mulți dintre cei socotiți în urmă vor fi dintâi. Pentru că lasă tot și caută Împărăția.