Îmi pare mereu că „Praznicul cel după praznice” – cum este numită Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt – este un praznic al chemării lui Dumnezeu ca să-și împlinească, desăvârșit și veșnic, promisiunea. De altfel una dintre cântările Vecerniei Mari sună așa: „Prăznuim Cincizecimea și venirea Duhului, sorocul făgăduinței și împlinirea nădejdii. Cât de adâncă este taina! Cât de mare și de cinstită! Pentru aceasta, grăim către Tine: Făcătorule a toate, Doamne, slavă Ție!”. De aceea simt, an după an, că Rusaliile – așa cum au fost împământenite aceste sărbători – sunt strigătul de biruință și oftatul de încredere al unei omeniri trădate de toți și în toate. Dar niciodată de Dumnezeu. 

Aflăm din lectura Paremiilor – texte ale Vechiului Testament așezate la îndemâna noastră în slujba Vecerniei – trei texte ale Legii celei Vechi în care se oglindește sensul sărbătorii acesteia pentru poporul lui Israel. Primul text – din cartea Numeri (11, 16-17 și 25-29) – amintește de un moment al istoriei Israelului când doi bărbați, Eldad și Medad, primesc și ei harul prorociei dar nu în cort ci în tabără, unde părea că nu este după voia lui Dumnezeu. Iosua, fiul lui Navi, atenționează pe Moise despre acțiunea lor iar Moise reacționează ca un om al libertății Duhului: „Nu cumva ești gelos pe mine? O, de ar fi toți prooroci în poporul Domnului și de ar trimite Domnul Duhul Său peste ei!”. În viziunea a tot ce a însemnat istoria lui Israel simțim aici emoția unei profeții care cere o promisiune, o rugăciunea care ascunde în ea o nădejde. Al doilea text – Ioil 2, 23-32; 3, 1-5) – este o parabolă a belșugului în har și binecuvântare. Icoana dăruită nădejdii poporului lui Israel se leagă nu doar de generația căreia profetul îi vorbește ci și de tot trupul, fii și fiicele, bătrâni și tineri deopotrivă. Asupra lor se revarsă suflarea lui Dumnezeu și pare că deschide un cer nou, o lume nouă, care trece dincolo de lumea văzută. Finalul privește praznicul zilei de astăzi: „Și oricine va chema numele Domnului se va izbăvi, căci în muntele Sionului și în Ierusalim va fi mântuirea, precum a zis Domnul; și între cei mântuiți numai cei ce cheamă pe Domnul”. Nu uităm că ultimele cuvinte rostite de noi în Evanghelia Înălțării Domnului Hristos erau legate de insistența rămânerii Apostolilor în Ierusalim, aceștia fiind martorii Învierii în întreaga lume, pornind însă din Ierusalim. Ultimul text vetero-testamentar – Iezechiel 36, 24-28- exprimă aproape în întregime realitatea Cincizecimii pe care o trăim noi, ca Biserică, în fiecare reamintire liturgică dar și cu fiecare clipă în care, prin Liturghie, ne recuperăm clipa Cincizecimii: „Acestea zice Domnul: Vă voi scoate dintre neamuri și din toate țările și vă voi aduce în pământul vostru. Și vă voi stropi cu apă curată și vă veți curăța de toate întinăciunile voastre și idolii voștri vă voi curăți. Vă voi da inimă nouă și duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu și voi face să umblați după legile Mele și să păziți și să urmați rânduielile Mele. Veți locui în țara pe care am dat-o părinților voștri și veți fi poporul Meu și Eu voi fi Dumnezeul vostru”. Acestea toate se prăznuiau în ziua Cincizecimii când Duhul Sfânt se pogoară peste Ucenici Mântuitorului Înviat sub chip de limbi de foc ( Fapte 2, 1-4). S-a schimbat ceva din promisiunea făcută de Dumnezeu poporului Său ales? Nicidecum. Se reînnoiește un Legământ peste poporul care cu adevărat învățase din profeții ce are de îndeplinit pentru a fi poporul lui Dumnezeu. 

Nu este vorba aici de o răsturnare de situație istorică și nici de o revoluție. Dacă aceasta din urmă ar trebui să notifice o clipă a istoriei această realitate-revoluție este Învierea. Ea modifică fundamental nu promisiunea lui Dumnezeu cât destinatarul, poporul cel nou al lui Dumnezeu, poporul lui Iisus Hristos-Dumnezeu, ce va primi și purta numele de creștin. Sunt atins mereu de descrierea pe care textul din urmă îl face „modificărilor” de fond din alcătuirea omului care alcătuiește poporul cel nou. În primul rând Domnul îl stropește cu apă curată pentru a-l curăța – profețind astfel Taina Botezului și îl scoate din rătăcirea idolească pecetluindu-l cu Pecetea Duhului Sfânt – profețind astfel Mirungerea cea binecuvântată. Apoi faptul că ne dă o inimă nouă, de carne nu de piatră, ne arată că ne îngăduie să trăim propriile alegeri în ce privește viața noastră și împlinirea vocației noastre umane (Preoția). Dar mai presus de toate pare că prin prezentarea acestui dublu transplant, inima de piatră înlocuită cu inima cea nouă și duh nou, ne descoperă modul în care Euharistia – Trupul și Sângele Mântuitorului – se fac în noi viață și împlinire a umblării în Duhul Sfânt a vieților noastre. 

Dar mai presus de toate, Dumnezeu fidelizează promisiunea Sa din textul de la Iezechiel. El spune că vom trăi în „țara pe care am dat-o părinților voștri” și în care vom trăi ca „poporul lui Dumnezeu”. Ori cu fiecare rostire a Binecuvântării Liturghiei țara promisă se lărgește peste tot cuprinsul geografiei fizice a lumii, depășind toate posibilele hotare ale istoriei. Noi știm, ca popor al lui Dumnezeu, că Țara este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Aceea care se deschide cu fiecare Liturghie sub geana rugăciunii și participării noastre. E Țara adevăratelor Minuni. Numele ei: Biserica. 

Cât de minunat ne rostește acest adevăr teologhisirea Bisericii: „Odinioară limbile de foc au fost amestecate, pentru îndrăzneala zidirii turnului; iar acum limbile au fost înțelepțite pentru slava cunoștinței de Dumnezeu. Atunci a pedepsit Dumnezeu pe cei nelegiuiți pentru greșeală; acum Hristos a luminat pe pescari cu Duhul. Atunci s-a lucrat felurimea limbilor spre pedepsire; acum se reînnoiește înțelegerea spre mântuirea sufletelor noastre” (Slavă și acum, Stihoavnă, Vecernia Mare). Aluzia imnografului este directă și merge spre construirea Turnului Babel, turn al răzvrătirii ce seamănă atât de mult cu nebunia noastră de acum în a construi sisteme de atingere a cerului fără să purtăm cerul în noi. Orgoliul uman de a urca unde nu-i era locul, mimând orgoliul diavolesc din clipa căderii în cele mai de jos ale pământului a celui ce credea că poate fi mai mult decât creatură. Înțelepțirea de care vorbește textul ne duce cu gândul la Crucea Mântuitorului, Dumnezeu-Omul făcând din Învierea Lui singura modalitate de a învăța cuvintele vieții veșnice. Așezarea în smerenie. 

Prăznuim, așadar, ziua în care Hristos a luminat pe pescari cu Duhul. A luminat simplitatea, i-a conferit puterea de a-L urma, de a-L mărturisi. De a-l „proclama” dacă acceptăm cuvântul – cam pompos totuși – drept Domn și Dumnezeu. Pedeapsa Babilonului era felurimea limbilor. O ascundere a realității după cuvinte, o distorsionare a realității după vorbiri. Acum se înnoiește înțelegerea, se redescoperă simplitatea rostirii din Rai, a dialogului dintâi dintre Dumnezeu și om. Un turn care nu depășește cerul și o Cruce care se face Cer. Trăgând, parcă, Cerul spre noi, însetații de cuvinte care uităm Cuvântul. Ca să exprime realitatea aceasta textul liturgic vorbește despre modul în care focul le-a fost Apostolilor un „nor de rouă”, o „flacără purtătoare de ploaie” arătând cum harul primit trece în firea noastră umană prin foc și prin apă. Știind că „Duhul Tău cel bun mă va povățui spre pământul dreptății” cum generație după generație sperase poporul lui Israel. 

Tot parcursul Evangheliilor din ultimele cincizeci de zile de la Înviere este un parcurs pedagogic-duhovnicesc. Ne învață despre cele ale Cincizecimii dobândite prin Înviere și în ce mod praznicul cel după praznice umple de sens totul. Ridicarea noastră din noaptea necredinței, largul minunilor, rostirea cu înțelepciune a adevărului, iertarea prin care dobândim puterea Împărăției lui Dumnezeu și o dăruim celorlalți, apropiați ori mai puțin apropiați dar una cu noi în mărturie, armonia sigură a doxologiei cerești, toate și altele multe ce nu le știm zice se împlinesc în pecetea Dumnezeirii purtând Duhul ce s-a împărțit peste Apostoli și prin ei nouă. Curățind de păcat lumea Domnul își gătește casă curată, locaș în care să își sălășluiască Slava. 

E ziua Bisericii. E ziua în care din roua cerească aprinsă de Duhul Sfânt se tocmesc mărturiile Apostolilor, uimirea înțelegătoare a neamurilor, luciditatea în veac a mărturisitorilor. Nu priviți numai spre generația noastră când spuneți Biserică. Nu priviți numai spre clădiri și oameni, spre lucruri ori aparențe. Lăsați-vă purtați spre Cincizecimea „secundei zero” a Pogorârii Duhului Sfânt peste Ucenicii dintâi ai Mântuitorului și nu refuzați onoarea de a fi Ucenicii lui în vremurile din urmă. Cereți mereu înnoirea Duhului Sfânt. Nu, nu dor peste lume și nevoile ei ci și peste inima voastră, cerând inimă de carne să iubească iar nu de piatră capabilă doar să judece. Peste fragilitățile cotidiene care ne prefac mereu în victime sigure orgoliilor, răutăților ori absurdităților celor ce-și idolatrizează puterea umană crezând că vine de Sus. Gingășia plină de rațiune luminoasă a Duhului Sfânt ne învață, fundamental, că „duhul bate precum vântul” încotro voiește. Și că a trăi în Duhul Sfânt înseamnă să trăiești în limita golirii de duhul tău, sărăcirii de tine pentru a te îmbogăți în El. Să zicem, dar: Vino și te sălășluiește în noi, Duhule Sfinte, și umple de Cer viețile noastre!