Biografia Anastasiei Ștefănescu este inclusă în lucrarea lui Constantin C. Diculescu, Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieței și activităței lui cu un portret și escerpte din corespondență, tipărită la Tipografia Cărților Bisericești din București, în anul 1908. 

Episcopul Melchisedec provenea, atât pe linie paternă cât și maternă, din familii preoțești nemțene. Nu doar tatăl său, Petru, a slujit altarului, ci și bunicul patern, preotul Constantin. Amândoi, rămași văduvi la bătrânețe, au luat calea mănăstirii. Și tatăl viitoarei preotese Anastasia, preotul Focșa din Negrești, a hotărât la fel. Rămânând văduv, a intrat în obștea Mănăstirii Bisericani, luând numele Ilarion. 

Părinții Episcopului Melchisedec, Petru (alintat Petrache) și Anastasia (Ana) s-au căsătorit în 1819. Probabil că Petru a fost hirotonit preot de Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei (1803-1846), fiind trimis paroh în satul Gârcina, situat la 10 kilometri nord de Piatra Neamț, unde a slujit p circa 50 de ani.

Noua familie preoțească Ștefănescu a fost un frumos exemplu de viață duhovnicească pentru românii din satul nemțean, atât în slujirea rânduită, cât și în viața conjugală. Un portret mai larg al acestei familii creștine este disponibil într-un articol separat pe portalul Doxologia, aici. 

Episcopul Melchisedec notează despre mama sa, într-o notiță autobiografică: „Pentru onoarea mamei mele nu pot a nu spune în treacăt, că ea eră modelul virtuților femeii de țară și cu deosebire a soției preotului de țară” (Diculescu, op. cit., p. 3). Anastasia a fost mamă a cincisprezece copii pe care i-a crescut în mare evlavie, astfel încât cinci dintre ei au îmbrățișat monahismul, iar pe lângă aceștia, o fiică s-a făcut părtașă slujirii bisericii, fiind soție de preot. Însă a suferit și durerea morții premature a altor cinci. 

Chipul luminos al Anastasiei este evocat într-o scrisoare din 12 mai 1869, pe care arhimandritul Ieronim, unul dintre fiii ei, i-a trimis-o fratelui său, Episcopul Melchisedec, cu ocazia pomenirii unui an de la trecerea ei la cele veșnice (Diculescu, op. cit., pp. 184-187). În acea scrisoare, el îi numește pe toți copiii familiei. Prima fiică, Ioana, a murit imediat după ce a fost botezată.  Frosina, născută în 1821, s-a călugărit la Mănăstirea Văratec în 1859 primind numele Suzana, unde a îndeplinit ascultarea de mare ecleziarhă. Al treilea copil a fost Mihail, născut în 1823. Acesta a urmat școli înalte și primind la călugărie, în 1843, numele Melchisedec, a slujit din 1856 ca episcop la Huși, apoi la Ismail, Galați și Roman. Despre cel de-al patrulea copil, George, arhimandritul Ieronim notează ca murise la Socola. Urmează Zamfira, născută în 1830, care a intrat în mănăstirea Văratec împreună cu sora sa mai mare, primind numele Suzana. Aceasta a ajuns stareță la schitul Almaș, iar apoi la mănăstirea Războieni, trecând la cele veșnice la venerabila vârstă de 95 de ani. Despre al șaselea copil, Dimitrie, Ieronim nu știa dacă mai trăiește sau nu. Următorii, Constantin și Ion, au murit la vârste fragede. Lor le urmează Vasile, născut în 1828. Acesta a fost mai întâi preot, iar apoi în văduvie s-a călugărit luând numele Valerian, fiind hirotonit episcop în 1879 și slujind ani îndelungați Biserica. A trecut la cele veșnice în vârstă de peste 100 de ani, în 1928. După el s-a născut Ecaterina, probabil ea căsătorindu-se la Fălticeni, fiind deja decedată în 1869. Urmează Ioan, născut în 1832, care în călugărie s-a numit Ieronim și a ajutat îndeaproape pe fratele său Melchisedec întru slujire, părăsind lumea aceasta în 1905. Constantin, al doisprezecelea vlăstar, a scris o scrisoare despre mama lui care însă nu s-a păstrat, iar Elena, mezina, s-a căsătorit cu protopopul Gheorghe Popescu din Huși. Lista e încheiată de doi gemeni morți prematur.(Diculescu, op. cit., p. 185)

În scrisoarea lui, arhimandritul Ieronim mărturisește dragostea cu care preotul Petru și preoteasa Anastasia și-au crescut copiii: „Îngrijirea și dragostea cu care și-au crescut copiii este vrednică de urmat. Ea provenea mult mai mult din dragostea către Dumnezeu decât de la natură”.  Apoi se focalizează pe viața de rugăciune a Anastasiei, săvârșită zi și noapte, fie alături de copiii săi care au văzut în ea un exemplu viu de evlavie, fie noaptea, în taină. Era nelipsită de la slujbe și, cu toate că nu învățase carte, știa pe de rost mulți psalmi, texte din Sfintele Scripturi și rugăciuni. Îi îndemna pe toți să nu-și judece aproapele, zicând că „judecata e a lui Dumnezeu și a celor rânduiți spre aceasta” și îi povățuia ca mai degrabă să se roage pentru toți, începând de la cei din familie și până la vrăjmași. Rugăciunea ei de toată vremea era: „Doamne, fereşte-mă de gura lumii și de mintea cea proastă. Doamne, ferește-mă de beţie, de farmece și de toate lucrurile rele“. 

 Ca o adevărată preoteasă, își învăța nu doar fiii și fiicele, ci pe toți din sat să nu vorbească urât, să se poarte cuviincios și să asculte de cuvintele Evangheliilor. Mila ei se oglindea în ajutorarea celor din jur în toate nevoile, dar mai ales la primejdii de tot felul, alergând în sprijinul soțiilor abuzate. Era în bune relații cu femeile de vază din sat, cu care se întâlnea periodic, evitând însă vorbele îndelungi și bârfele.

Preoteasa Anastasia s-a pregătit din vreme pentru trecerea din viață în cele mai mici detalii, după datinile locului, spovedindu-se și împărtășindu-se. Avea în vedere și ce o să se întâmple cu soțul ei, preotul Petru, după ce ea va muri. Și-a dorit să-i aibă aproape pe toți copiii ei, însă acest lucru nu s-a întâmplat întru totul. Episcopul Melchisedec, în slujirile sale bisericești, nu mai ajunsese de multă vreme pe acasă, ci doar tată său, preotul Petru, îl vizitase la Huși și apoi la Ismail. 

În 22 mai 1868 se afla la căpătâiul bătrânei Anastasia fiica ei, Monahia Suzana. Acesteia, preoteasa aflată în pragul morții i-a spus să-i aducă lumânarea pregătită, „că vine Împărăteasa”. Deplin coștientă până la ultima suflare, purtându-și singură lumânarea, și-a făcut cruce, și-a luat iertăciune de la soțul ei și de la cei de față, și-a pus mâinile pe piept și a trecut la cele veșnice, rămânând în amintirea tuturor pentru multele ei fapte bune, din care multe au rămas ascunse.

Rămas văduv, preotul Petru a urmat tradiția înaintașilor și s-a călugărit luând numele Pahomie, intrând în obștea mănăstirii Bisericani. Maica Suzana i-a scris o scrisoare despre cele întâmplate episcopului Melchisedec. Acesta, cuprins de o duioșie adâncă, a încercat să adune mai multe notițe despre mama sa. Pe lângă scrisoarea trimisă de Ieronim, mai-sus amintită, preotul Vasile (viitorul episcop Valerian) și Costache au mai redat, în alte două scrisori, amănunte despre viața Anastasiei, care însă nu s-au păstrat. 

Mai jos este redată integral scrisoarea arhimandritului Ieronim, păstrată în biografia episcopului Melchisedec (Diculescu, op. cit., pp. 184-187).

„1869 Maiu 12. Ismail

Preasfințite Stăpâne, 

După dorinţa ce aţi arătat de a adună oarecari notițe din viaţa mamei, precât mi-am adus aminte, eu am însemnat aici: parte din cele scrise le-am văzut — parte le-am auzit dela mama, precum despre nașterea a 15 copii, singură ea mi-a spus. Iată ce ştiu: 

Presbitera Anastasia, fiica preotului Focșa din satul Negrești, ţinutul Neamţului, a intrat în căsătorie la 1819 și până la 1868 Maiu 22, anul şi ziua morții sale, a trăit neîntrerupt cu soțul său. În timpul vieţii conjugale a născut 15 copii, anume: 

1. Ioana — aceasta au trăit numai până i-au dat nume și i-au zis cuvintele botezului.

2. Frosina.

3. Mihail.

4. George (mort la Socola). 

5. Zamfira.

6. Dimitrie (Nu știu dacă va fi trăind).

7 şi 8. Doi băieţi, Constantin și Ion (morţi în copilărie).

9. Vasilie.

10. Ecaterina (moartă la Fălticeni).

11. Ioan.

12. Constantin.

13. Elena.

14 și 15. (Doi gemeni pierduţi)

Îngrijirea și dragostea cu care și-au crescut copii este vrednică de urmat. Ea provenea mult mai mult din dragostea către Dumnezeu decât de la natură. Adeseori sta îngenuncheată cu copiii împrejur și se ruga lui Dumnezeu atât pentru sine cât şi pentru ei. 

Eu singur am fost la mai multe ocazii de felul acesta. Cu deosebire ea îşi făcea rugăciunile mai mult în singurătate — noaptea. 

Pe când toţi dormeau, în mai multe rânduri, din întâmplare m’am trezit și o am văzut în genunchi plângând și rugându-se lui Dumnezeu. Nici o sărbătoare sau Duminică nu era ca să nu se ducă la biserică cu colivă și liturghie — câteva parale până la 20 — afară de mare nevoie sau caz de boală. Posturile rânduite de biserică le păzea cu multă scumpătate. Ea deși nu învățase carte, dar fiindcă sta cu mintea pironită la tot ceea ce se citea atât în biserică cât și acasă, învățase din auz mai mulți psalmi și cuvinte din Evanghelie și Apostol cu care adesea învăţa copiii şi slugile. Se ferea mult de a osândi pe alții. Zicea că judecata e a lui Dumnezeu și a celor rânduiți spre aceasta. Pentru rugăciune, mi-aduc aminte că chiar pe mine, după săvârșirea rugăciunilor regulate, mă învăța să zic așă: „Doamne, fereşte-mă de gura lumii și de mintea cea proastă. Doamne, ferește-mă de beţie, de farmece și de toate lucrurile rele“. De asemenea zicea că trebuie să ne rugăm pentru tata, mama, rude, cunoscuți și pentru vrăjmași. Pe lângă învăţătura ce ea da copiilor, privegherea era îndoită asupră-le: îi ferea de vorbe urâte și de înjurături; nu-i lăsă a se duce cu copiii țăranilor şi chiar și cu rude, dacă aceia ar fi avut o creștere contra ideilor sale. Ura beţia până la cel mai înnalt grad. Iubea curăţenia atât lăuntrică, cât şi dinafarică. Zicea că omul este vas de aramă, şi că cineva se spurcă numai când face rău. Seara când era singură acasă, copiii mai mici rămaşi cu ea ne adunam împrejuru-i și ne spunea despre raiu, iad, moartea drepţilor şi a păcătoşilor. Și spre dovadă la cele spuse de ea, zicea că dacă voim să ştim mai mult să luăm sama, când mergem la biserică, cu deosebire la cetirea Evangheliei și la cazanie, unde pe larg se spune despre toate. De multe ori avea plăcere să-i citesc cuvinte din Mărgărint. Era foarte compătimitoare la nevoile altora. Mi-aduc aminte că odată a venit o femeie cu capul gol, desbrăcată și foarte rău bătută de bărbatul său. În urma ei venea bărbatul cu toporul în mână să o taie. Mama a ascuns pe femeie degrab şi după ce bărbatul nu o au putut găsi, s’a dus înjurând-o. Două săptămâni a fost femeia ascunsă acolo, până i s’au vindecat rănile. Trei zile eu singur îi duceam hrană pe unde era ascunsă. Femeia își blestema bărbatul şi se ruga lui Dumnezeu, că tot ce poate fi mai rău să trimită bărbatului său. Mama o oprea de la o asemenea rugăciune, o mângâia și o încuraja să rabde cu bărbăţie, căci Dumnezeu priveşte spre toate necazurile ei. Și că ea să ceară de la Dumnezeu nu să-i trăsnească bărbatul, ci să-i dea frica sfințeniei Sale în inima lui. 

Mama a fost rău tratată de soţul său, dar cu toate acestea ea l-a iubit şi respectat. Singura ei mângâiere, în cazuri triste cu deosebire era la Dumnezeu. La rudele şi megieșii ce o înconjurau se ducea rar, dar niciodată fără treabă, iar la cei ce aveau nume rău nu se ducea deloc. Erau numai câteva femei cu care era în relații mai deaproape și cari o şi vizitau mai adeseori, anume preoteasa Axinia, baba Ecaterina, Soltana, Elena lui Ioniţă din Deal şi Ștefana lui Dumitru Negură. Ele erau bune gospodine şi de asemeni aveau purtări bune. La sărbători veneau la mama și după ce conversau despre interese familiale şi gospodăreşti, puneau vreun băiet (iar altă dată chiar tata) de citea câte un cuvânt din Mărgărint. După citire ele îi adresau această vorbă: „nu ne uita mamă preoteasă” — și se ducea fiecare la casa ei. Ea era mare econoamă, dar nici un sărac nu s’a întors cu mâna deșartă de la ea. În timpul când eră bolnavă, avea o nespusă dorință de a vedea pe toţi fii săi, şi fiindcă această dorință nu s’a putut realiza atunci până era în vieaţă, au hotărât că această întrunire negreșit să se facă după moarte-i la 40 de zile. 

Înainte de moarte și-a făcut Sfântul Maslu de șeapte ori, s-a mărturisit şi împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi a chemat pe Maica Susana şi i-a recomandat cum să o înmormânteze, și puţinele parale ce a avut (30 de galbeni) le-a despărţit în două, zicând că precum viața i-a fost în tovărășie cu tata de asemenea și la moarte, aceia ce au adunat împarte cu soţul său deopotrivă. Și dacă din întâmplare nu va ajunge ceva la înmormântarea ei, se vor lua din banii lăsaţi pentru Tata; cât mai curând să silească a-i pune la loc, că nu știe cât va trăi și el şi că prin urmare să fie gata când va cere trebuința. După aceea au cerut să vază dacă sunt pregătite lumânările și basmalele pentru înmormântare, precum le pregătise ea cu mult timp înainte de a se bolnăvi. După ce toate i s’au pus de față, i-a zis Maicei Susanei să le strângă cât mai curând, că vine Împărăteasa. A cerut lumânarea spre a o întâmpina; și-a făcut cruce, a pus singură mâinile pe piept și-a cerut iertăciune de la Tata și de la ceilalți; a iertat şi ea pre toți şi îndată a trecut la cealaltă viață. Până la cea mai de pe urmă suflare a vorbit şi-a fost în cea mai mare liniște și dorința de-a scăpa de această lume. Cu adevărat mama a avut multe fapte bune, dar fiindcă le făcea în ascuns, nu se vor putea şti decât numai de Dumnezeu. Pe de altă parte, pe atunci nu puteam judeca lucrurile, — deși le vedeam multe din ele, cu timpul s’au șters din minte. Poate că Preasfinția Voastră veți fi ştiind mai mult despre ea. 

De la Costache încă n’am primit nimic până acum. Tot acum Vă trimet şi scrisoarea părintelui Vasile de la Roman. 

Al Preasfinției Voastre plecat și supus serv 

Ieronim”.