În Biserică a fost evidențiată într-un mod cu totul special familia Sfântului Vasile cel Mare, ai cărui părinți, bunică, trei frați și o soră, împreună cu marele ierarh și cu înaintașul și părintele lor duhovnicesc Grigorie Taumaturgul sunt împreună prăznuiți la 19 iulie. Păstrând proporțiile, și în neamul nostru se poate găsi o asemenea familie binecuvântată, deși niciun membru nu și-a găsit încă locul în calendarul nostru bisericesc. Este vorba despre familia marelui episcop Melchisedec Ștefănescu al Dunării de Jos și apoi al Romanului (1823-1892), în cadrul căreia se evidențiază cu totul mama acestuia, preoteasa Anastasia (+22 mai 1868), fratele său centenar Valerian Râmniceanul (1828-1928), două surori: Evghenia, mare eclesiarhă a Mănăstirii Văratec și Suzana, stareță a mănăstirii Războieni. Și lista nu se încheie aici, ci îi mai include pe tatăl său, preotul Petru, călugărit la bătrânețe și o preoteasă, Elena, cea mai tânără dintre frați.

O sursă biografică excepțională pentru viața episcopului Melchisedec Ștefănescu, unul dintre cei mai de seamă ierarhi români din secolul al XIX-lea, care a susținut ca nimeni altul unirea Moldovei cu Țara Românească, obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române precum și îmbunătățirea nivelului pregătirii preoților în seminarii și facultăți, este lucrarea lui Constantin C. Diculescu, Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieței și activităței lui cu un portret și escerpte din corespondență, apărută la Tipografia Cărților Bisericești din București, în anul 1908. Acesteia i se adaugă Patericul românesc al părintelui Ioanichie Bălan (Ediția a VI-a, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2011), conținând informații despre trei membri ai familiei: Episcopii Melchisedec și Valerian, precum și stareța Suzana.

Încă din primele pagini ale cărții lui Diculescu se poate afla că ierarhul provenea, atât pe linie paternă cât și maternă, din familii preoțești nemțene. Tatăl său, preotul Petru Ștefănescu, „membru demn al vechei preoțimi moldovene”, caracterizat prin modestie, hărnicie, exemplu de părinte, soț și gospodar, a slujit o jumătate de ceac în satul Gârcina, iar bunicul patern, preotul Constantin, a devenit la bătrânețe ieromonahul Costandie, intrând în obștea schitului „De peste Vale”, linia preoțească mergând în vechime până la protopopul Vasile din Piatra Neamț, care a trăit pe la începutul secolului al 17-lea. 

Viitorul preot Petru s-a căsătorit în 1819 cu Anastasia, fiica preotului Focșa din Negrești, de asemenea un slujitor deosebit de evlavios, care se călugărise către sfârșitul vieții la Bisericani, luând numele Ilarion. Arhimandritul Ieronim, într-o scrisoare adresată fratelui său la 12 mai 1869, făcând un portret al mamei lor la un an de la trecerea ei la cele veșnice (Diculescu, op. cit., pp. 184-187), îi descrie mai întâi pe cei doi părinți astfel: „Îngrijirea și dragostea cu care și-au crescut copiii este vrednică de urmat. Ea provenea mult mai mult din dragostea către Dumnezeu decât de la natură”. După aceasta, trece strict la preoteasa Anastasia, care și-a învățat copiii de mici cu postul, rugăciunea și rigoarea vieții bisericești. Nu știa carte, în schimb știa pe de rost numeroși psalmi și rugăciuni pe care le rostea zi și noapte.  Îndemna pe cei din casă și din parohie să se ferească de judecata aproapelui, de înjurături și blesteme, era foarte milostivă și răbdătoare în necazuri. Un portret mai dezvoltat al Anastasiei Ștefănescu este disponibil într-un articol separat pe portalul Doxologia, aici. Rânduind toate, după aproape cincizeci de ani de căsnicie s-a pregătit cu mare atenție de ziua ei cea din urmă, având grijă și de soțul ei care a rămas văduv la 22 mai 1868 și care a urmat apoi tradiția înaintașilor, călugărindu-se la bătrânețe în mănăstirea Bisericani și primind numele Pahomie.

Revenind la tânăra familie preoțească Ștefănescu, aceasta a fost începând din 1819, pentru jumătate de veac, farul duhovnicesc al satului Gârcina, situat la 10 kilometri nord de Piatra Neamț. Preotul Petru (cunoscut ca Petrache) și Anastasia (cunoscută adesea ca Ana) au avut împreună 15 copii, trăind atât bucuria de a-i vedea pe zece dintre ei ajunși la vârsta maturității. Dintre aceștia, șase au trecut din tinda Bisericii la cârma ei, fie din treapta arhieriei ori a preoției, ori luând chipul îngeresc. Dar, ca mai toate familiile de la acea vreme, au gustat și din cupa amară a morții premature a cinci dintre prunci. Într-o notă la biografia Episcopului Melchisedec, Constantin Diculescu amintea în 1908: „Nu  numai  unii ascendenți  şi  rudenii colaterale  după  tată şi  după  mamă, dar și  fraţii,  şi surorile  sale,  care au  trăit  mai mult,  au  îmbrăţişat monahismul. Astfel:  Ion  numit în  călugărie  Ieronim, decedat  arhimandrit;  P. S.  Arhiereu  Valerian, în  vieață;  maica Evghenia,  fostă  superioară la  Văratic,  decedată; maica Susana,  superioara  mânăstirei Răsboeni,  în  vieață; afară  de  sora cea  mai  mică, d-na Elena  Popescu,  azi văduvă” . (Diculescu, op. cit., p. 5),

Arhimandritul Ieronim, în scrisoarea din 12 mai 1869, redă lista întreagă a fiilor și fiicelor familiei Ștefănescu, adăugând și câteva detalii:

„1. Ioana — aceasta au trăit numai până i-au dat nume și i-au zis cuvintele botezului.

2. Frosina.

3. Mihail.

4. George (mort la Socola). 

5. Zamfira.

6. Dimitrie (Nu știu dacă va fi trăind).

7 şi 8. Doi băieţi, Constantin și Ion (morţi în copilărie).

9. Vasilie.

10. Ecaterina (moartă la Fălticeni).

11. Ioan.

12. Constantin.

13. Elena.

14 și 15. (Doi gemeni pierduţi)” (Diculescu, op. cit., p. 185)

Cea mai mare dintre copiii ajunși la maturitate, Frosina (probabil Eufrosina) s-a născut în 1821  și a intrat în obștea mănăstirii Văratec pe la anul 1859 primind numele Evghenia, unde a îndeplinit ascultarea de „veșmântăriță și mare eclesiarhă”, așa cum stă scris pe piatra ei de mormânt, aflată în biserica Adormirii Maicii Domnului din vestitul centru monahal nemțean. Fiindcă Diculescu o numea într-o notiță „fostă superioară la Văratic”, s-a interpretat de către unii cercetători că ar fi fost stareță, ceea ce nu se poate demonstra însă din lista oficială a starețelor mănăstirii. La bătrânețe a primit Schima Mare și a trecut la cele veșnice la 19 iulie 1889.

Tânărul Mihail, viitorul ierarh Melchisedec, s-a născut în casa parohială din Gârcina la 15 februarie 1823, fiind primul băiat al familiei. Încă din copilărie a dovedit o inteligență deosebită, învățând cititul și scrisul din Ceaslov și Psaltire în curtea bisericii, iar la 9 ani a fost trimis la școala de la biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din Piatra Neamț, unde a deprins cântările și rânduielile bisericești, precum și aritmetica. De aici, pe când avea 12 ani, a fost trimis la seminarul de la Socola unde a studiat șapte ani, fiind un elev excepțional, stăpânind foarte bine latina și germana, precum și franceza. În 1843, când a încheiat studiile, directorul Filaret Scriban l-a cooptat în corpul didactic al seminarului, la sfârșitul aceluiași an îmbrăcând și haina monahală. În 1848 a fost trimis cu o bursă la vestita Academie duhovnicească de la Kiev, de unde a revenit în 1853. Cariera bisericească a continuat cu numirea sa în fruntea seminarului de la Huși (1856), alegerea sa în Divanul Ad-hoc care a hotărât unirea Moldovei cu Țara Românească, hirotonia întru arhiereu (20 decembrie 1862) și locotenența sa în scaunul Hușilor, numirea ca episcop eparhiot în noua Episcopie a Dunării de Jos (1864) și mutarea la Galați după pierderea Bugeacului (1878), iar apoi slujirea ca ierarh la Roman (1879-1892). A fost un gospodar fără pereche peste tot unde a slujit, înzestrând centrele eparhiale și îngrijindu-se de bisericile parohiale, de preoți și de pregătirea școlară a viitorilor slujitori ai altarelor. Pe când era arhimandrit, a îndeplinit funcția de ministru al educației în guvernul lui Kogălniceanu (1860), iar pentru cunoștințele sale vaste și bogata operă științifică a fost ales membru al Academiei Române (1870). Pentru a nu lungi mai mult biografia sa extrem de bogată, mai este de menționat că a fost autorul a numeroase inițiative sinodale cu privire la organizarea Bisericii Ortodoxe Române, îmbunătățirea situației materiale și culturale a clerului, tipărirea multor cărți de cult îmbunătățite lingvistic precum și de manuale pentru pregătirea preoților și e artizanul scrisorii sinodale în urma căreia a fost obținută autocefalia Bisericii noastre, la 25 aprilie 1885. Este autorul a numeroase lucrări istorice, catehetice, de drept și de polemică bisericească. A lăsat prin testament ca din cele adunate să se înființeze o fundație filantropică, aceasta purtându-i numele. Mai multe informații despre Episcopul Melchisedec se găsesc aici.

Potrivit Patericului Românesc (ed. cit., pp. 531-532), o soră mai mică, numită în călugărie Suzana și născută înainte de 1830, a însoțit-o la Văratec pe sora sa mai mare, Elena. De fapt este o greșeală de identitate, din moment ce Diculescu afirmă că Elena a fost văduva protopopului Gheorghe Popescu din Huși, trăia încă în 1908. Cel mai probabil Frosina, devenită Evghenia (mai-sus amintită) a intrat în mănăstirea Văratec împreună cu sora ei mai mică Zamfira, aceasta din urmă învățând aici carte și primind în monahism numele Suzana. Mai târziu a fost numită egumenă la Schitul Almaș iar apoi, în 1906 stareță la mănăstire Războieni, în amândouă obștile îngrijindu-se de restaurarea lăcașelor de cult și bunăstarea materială și duhovnicească a lăcașelor. După ce a îmbrăcat și ea Schima Mare, a trecut la cele veșnice la venerabila vârstă de 95 de ani, în anul 1925, lăsând în urmă o obște cu 50 de monahii. Biografia ei completă, inclusă de părintele Ioanichie Bălan în Patericul Românesc, este disponibilă în articolul: Schimonahia Suzana Ștefănescu, rugătoarea lui Dumnezeu. 

Un mare ierarh al Bisericii noastre de odinioară a fost Valerian Râmniceanul, fratele mai mic al Episcopului Melchisedec. Acesta s-a născut la 10 februarie 1828 și a primit la Botez numele Vasile, urmând ca și fratele său mai mare cursurile Seminarului de la Socola. A slujit un an ca învățător, iar apoi căsătorindu-se a fost hirotonit în 1850 preot la biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Piatra Neamț. Timp de zece ani a îndeplinit și funcția de profesor la școala catehetică din Bacău până când, în 1862 a fost numit protopop de Bacău, iar peste doi ani, de Roman. Rămânând văduv, în 1875 s-a călugărit luând numele Valerian, iar în 1879 a fost hirotonit episcop-vicar cu titlul „Râmniceanul”, sprijinind activitatea arhierească în diferite centre episcopale, pentru ca din 1890 să devină episcop-vicar al fratelui său, la Roman, unde a rămas apoi până la sfârșitul vieții. A fost pentru scurt timp și director al Tipografiei Cărților Bisericești din București (mai 1895-noiembrie 1897). Deși octogenar, în timpul Primului Război Mondial cutreiera satele din județele Bacău și Vrancea, îmbărbătând pe credincioși. Supraviețuind mulți ani fratelui său Melchisedec, s-a îngrijit de moștenirea sa și îndeosebi de Fundația „Melchisedec”, îngrijindu-se de construirea spațiilor în care a funcționat prima grădiniță gratuită din orașul Roman. Avea o aplecare deosebită pentru instruirea copiilor și a viitorilor preoți, precum și o mare evlavie pentru participarea la slujbele Bisericii. A trecut la cele veșnice în vârstă de peste 100 de ani, la 8 martie 1928, fiind înmormântat în cripta unde se află osemintele fratelui său mai mare, în curtea bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Roman. Cele scrise de părintele Ioanichie Bălan despre acest mare ierarh în Patericul Românesc sunt disponibile pe Doxologia sub titlul: Arhiereul Valerian Ștefănescu - peste 100 de ani de slujire și jertfă pentru oameni și Biserică. (Patericul românesc, ed. cit., pp. 535-537).

Un alt frate mai tânăr, Ioan, născut în 1832, a urmat la rândul său chemarea monahală primind numele Ieronim. I-a urmat episcopului Melchisedec la Ismail, unde a primit hirotesia întru arhimandrit și a îndeplinit funcția de inspector bisericesc. Urmându-și apoi fratele și la Roman, în 1879, Ieronim a îndeplinit diferite slujuru administrative, fiind direct responsabil de construirea noului palat episcopal și a întregii incinte a Centrului Eparhial, comandând pe cheltuiala sa un clopot mare pentru catedrală (adus din Germania), icoanele împărătești ale lăcașului și numeroase odoare de preț. După moartea episcopului Melchisedec, Ieronim s-a ocupat împreună cu Episcopul Valerian de buna desfășurare a Fundației „Episcop Melchisedec”. A trecut la cele veșnice în 1906. 

Despre Constantin (numit și Costache) se știe doar că, împreună cu Ieronim și cu Vasile, care era pe atunci preot la Roman (viitorul episcop Valerian), a alcătuit la cererea Episcopului Melchisedec scrisori în care era portretizată mama lor, Anastasia, la un an de la trecerea acesteia la cele veșnice (Diculescu, p. 184).

Sora cea mai mică, preoteasa Elena, văduva protopopului Gheorghe Popescu din Huși, trăia încă în 1908 (cf. Diculescu, op. cit., p. 6).