Creştinismul nu are temelie omenească – vreun apostol – ci divinitatea Întemeietorului confirmată definitiv de Sfânta Sa Înviere. Pe învierea lui Iisus, pe faptul că Iisus are o realitate vie, unică, şi în categoriile lumii acesteia cât şi în afara ei, se motivează toată zdroaba apostolică a lui Pavel şi cei 40.000 km pe care i-a făcut în condiţiile de atunci pentru Hristos, sensul şi destinul vieţii sale.

Numai realitatea mai presus de evidenţă a lui Iisus în viaţa sa a putut să-i dea curajul să înfrunte fără vreo opoziţie măcar, bătaia câtă a mâncat-o, ostenelile, grija bisericilor, primejdiile pe uscat, pe mare şi între fraţii mincinoşi, şi tot aceeaşi viaţă a lui Iisus într-a sa l-a făcut să-şi poarte cu demnitate lanţurile şi să nu vadă în ele o piedică a Adevărului.

Pentru toată această desăvârşire, la care a ajuns personal şi spre care a câştigat neamurile, n-a destăinuit decât calea cea mai scurtă şi mai presus de toate: sublimul dragostei, care nu cade niciodată. Se pare că prin Pavel, Iisus Şi-a completat porunca ce rezumă Scriptura, arătând, mai presus de inspiraţie omenească: desăvârşirea iubirii veşnice.

Toate încetează, afară de iubire. Iar cu numele iubirii Ioan definise pe Dumnezeu; Pavel L-a descris.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol. 6, Editura  „Credinţa strămoşească”, 2012, pp. 33-34)