În Deuteronom 9, 10  apare chiar ideea că tablele Legii cu cele zece porunci au fost scrise "cu degetul lui Dumnezeu". În alte texte, Legea vine ca urmare a unui dialog: "Moise întreba şi Dumezeu îi răspundea cu glas" (Ieşirea 19, 19). Dumnezeu este şi astăzi un Partener de dialog, iar pentru că este "Tată", dialogul cu El presupune o învăţătură; pentru că El este Dumnezeu, dialogul aduce învăţătura care salvează, care mântuie. Preasfinţitul Corneliu, Episcopul Huşilor, ne aduce astăzi învăţătura care se desprinde din ultima porunca a Decalogului.

 

 

Ultima poruncă a Decalogului a fost dată de Dumnezeu pe Muntele Sinai, în contextul istoric al peregrinării poporului spre Ţara Făgăduinţei, pământul Canaanului, ţara unde curge lapte şi miere. Porunca a zecea opreşte cu desăvârşire abuzurile. Abuzul trebuia pedepsit, deoarece după intrarea în Pământul Făgăduinţei, fiecare trib din cele douăsprezece ale lui Israel trebuia să devină proprietar de terenuri şi bunuri; trebuia ca aceste bunuri să fie apărate şi cultivate. Rodul muncii lor devenea, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, mijloc de existenţă şi de proprietate. Deci, prin această poruncă, Dumnezeu consfinţeşte dreptul la proprietate al fiecărui om; orice abuz împotriva acestui drept este un păcat grav. 

 

 

Porunca a zecea opreşte cu desăvârşire un păcat grav, acela de a-ţi însuşi ceea ce nu-ţi aparţine. Să nu doreşti în textul ebraic este să nu pofteşti. Porunca aceasta îl are în vedere pe aproapele şi rodul muncii lui. Legătura între ultima poruncă şi celelalte este o coroană a împlinirii legii lui Dumnezeu, ca una care stabileşte relaţia dintre om şi Dumnezeu şi relaţia dintre oameni. 

 

 

Aproapele este tot omul care locuieşte, care are relaţie şi care se află în apropierea noastră.  

 

 

Poruncile a VI-a, a VII-a, a VIII-a şi a IX-a sunt cele care stabilesc relaţiile dintre oameni, în timp ce porunca a X-a rezumă ceea ce nu trebuie să înfăptuiască sub nici o formă omul pe acest pământ: să nu ia niciodată ceea ce nu-i aparţine.

 

 

 

Porunca aceasta învaţă că nu este îngăduit nimănui a lua, a-şi însuşi pe nedrept ceea ce nu-i aparţine. De aceea sunt enumerate cele mai dorite lucruri pe care, din nefericire, omenirea este tentată a şi le însuşi - femeia aproapelui, ogorul lui, deci proprietarea lui, slujitorii lui şi toate celelalte mijloace de trai care asigură existenţa.

 

 

Să nu doreşti adică să nu pofteşti, să nu ai tendinţa de a pune stăpânire pe ceea ce nu este al tău.

 

 

Enumerarea aceasta se face pentru că porunca a X-a explică pe larg ceea ce nu este admis cu nici un preţ a săvârşi. În acelaşi timp porunca aceasta stabileşte şi respectă dreptul la proprietate. 

 

 

"Nimic din câte are aproapele tău" este un rezumat. Cu alte cuvinte, nimic din ce are aproapele nostru nu ne este îngăduit a lua, a ne însuşi şi a abuza de el. 

 

 

Porunca a X-a este valabilă şi astăzi şi întotdeauna, pentru că ea opreşte şi astăzi în primul rând abuzul de orice fel. 

 

 

Împotriva acestei porunci greşeşte oricine ia din dreptul altuia. În morala creştină, acesta este un păcat strigător la cer. A lua dreptul altuia este o nedreptate, care atinge rodul muncii aproapelui, truda de fiecare zi prin care el străbate duritatea vieţii. 

 

 

Această poruncă îşi găseşte corespondentul în Fericirea a noua: "Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind pentru Mine", pentru că şi aici este vorba de o nedreptate, de o nedreptate spirituală pe care o trăim şi noi astăzi, când asupra noastră se aduc tot felul de acuze neîntemeiate, numai de dragul de a compromite şi de a crea o imagine cât se poate de sumbră Bisericii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În al doilea rând această poruncă se leagă şi de fericirea care vorbeşte despre cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor, adică dreptatea de a da fiecăruia ceea ce este al lui şi a nu-i lua nimănui dreptul. 

 

 

Părinţii Bisericii vorbesc nu de dreptatea ca act juridic, ci despre dreptatea lui Dumnezeu, realitatea pe care o găsim atunci când intrăm în biserică, dreptatea prin care Dumnezeu lucrează în viaţa noastră şi dă fiecăruia după faptele lui. 

 

 

Trebuie să reţinem din Decalog că avem datorii faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de noi înşine. 

 

 

Fiecare dintre noi este obligat să respecte poruncile, pentru că prin ele va trăi, aşa după cum Mântuitorul, fiind întrebat de către învăţătorul de lege, în Evanghelia după Luca, cap. al X-lea (versetele 25-28), ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică, îi răspunde printr-o întrebare: "Ştii poruncile?" şi întrebând legiuitorul care sunt acestea, Mântuitorul rezumă cele zece porunci în datoria faţă de Dumnezeu şi faţă se semeni - "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din toată puterea ta, din tot sufletul tău şi din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În acestea se cuprind toată legea şi proorocii".