...În urma celor expuse de Monahul Hrisostom, teologul părea pus pe gânduri. Cuvintele acestui inspirat Monah mi-au făcut o vie impresie şi mărturisesc că numai cu greu aş fi putut să tratez această temă extrem de gravă cu atâta claritate cum a făcut-o tânărul şi entuziastul Monah Hrisostom. Avocatul afişa mai degrabă indiferenţă şi de buzele lui spânzura o clară ironie cu privire la această discuţie. A urmat o mică tăcere. „Soarele şi-a cunoscut apusul său” (Ps. 103, 20), iar marele lui disc incandescent şi-a aruncat ultimele raze roşii asupra chiparoşilor şi asupra meterezelor turnului medieval al mănăstirii.

– Dvs., ce părere aveţi părinte, mi-a zis teologul. Sunteţi de acord cu punctele de vedere ale bunului părinte Hrisostom? Are el un drept absolut să exprime cu atâta inflexibilitate dogmatică idei oarecum îndrăzneţe?

– Să-mi îngăduiţi să nu mă amestec în discuţia Dvs. şi să rămân un simplu cronicar al ei, am răspuns. Dacă, totuşi, consideraţi participarea mea indispensabilă, nu am nici o obiecţie să-mi aduc şi eu contribuţia la frumoasa şi importanta Dvs. temă. Altfel, cum se vede, părintele Hrisostom este un interlocutor exersat, şi mă tem să nu aduc mai degrabă o piedică mersului discuţiei.

– O temă ca cea de faţă este de competenţa noastră nemijlocită ca Monahi şi negreşit datorită experienţei şi pregătirii Dvs., aţi putea avea o părere cu greutate, a zis Monahul Hrisostom, adresându-se mie. Prin urmare se impune să ne spuneţi ce părere aveţi asupra celor spuse de mine şi dacă tema a fost bine expusă.

– De la bun început, am zis, îmi exprim bucuria mea pentru alegerea temei. Cum ştiţi, din cauza decăderii religioase, Monahismul, constituie un „punct controversat'’, un „semn de contradicţii” (Lc. 2, 34) între oameni, iar ceea ce e şi mai dureros este că nici clerul şi teologii nu mai consideră de vreo valoare idealul monahal, pentru că supraestimează cunoaşterea zisă exterioară şi ignoră înţelepciunea interioară, care constituie caracteristica Creştinismului. Religia care se limitează la creier nu e religie. Cu atât mai mult când e vorba de religia lui Hristos, Care, după expresia Lui, face să atârne întreaga viaţă a omului de inimă, adică de sentimentul divin al iubirii. De aceea găsesc extrem de interesantă tema Dvs. privitoare la Monahism ca una ce e strâns legată de Ortodoxie în genere şi dacă voi vedea că există posibilităţi de înţelegere între noi, sunt gata să-mi dau modestul meu concurs la aflarea adevărului. Răspunzând, deci, cu plăcere la întrebările Dvs., socotesc nimerit să fac mai întâi o succintă recapitulare a celor spuse până acum.

Părintele Hrisostom a exprimat ideea că Monahismul reprezintă o instituţie deosebită, care izvorăşte din Biserică dar privită din exterior rupe, în chip necesar, conlucrarea cu ea. Subliniez cuvântul “din exterior”, fiindcă legătura interioară, nu numai că rămâne, dar se strânge încă şi mai mult prin dragostea dezvoltată (în Monahism). De asemenea, fiindcă Monahismul se îndepărtează în chip natural de zgomotul lumii şi rupe relaţiile şi cu societatea lumească, fără însă ca aceasta să însemne şi o indiferenţă pentru soarta ei. Aş mai vrea să subliniez că Monahismului i se aplică cuvântul apostolic: “plinesc în trupul meu suferinţele care lipsesc lui Hristos” (Col. 1, 24). Înţelegeţi adâncimea? După o expresie iarăşi a părintelui Hrisostom, în interpretarea lui psihologică, creştinismul este egocentric; poruncile sunt adresate nouă şi pentru folosul nostru, scopul ultim al vieţii noastre morale este curăţia inimii şi îndumnezeirea, fără de care facerea de bine are o valoare foarte mică. Prin urmare, fie că omul izbuteşte să obţină curăţia inimii lui în singurătate, fie în mijlocul lumii, faptul nu are o importanţă deosebită. Aşadar, în caz de eşec, nimeni nu poate să invoce ca o circumstanţă atenuantă petrecerea lui în lume, nici nu poate fi tras la răspundere cel ce are succes în realizarea acestui scop în pustie. De asemenea, părintele Hrisostom a vorbit de unele mijloace cu caracter ascetic, despre tăcere, negrijă ş.a. pe care le vom explica la momentul potrivit. Acestea sunt, pe scurt, liniile centrale ale reflexiilor părintelui Hrisostom.

Concepţiile părintelui Hrisostom, am continuat, nu sunt arbitrare. Ele se bazează pe spiritul Părinţilor Bisericii Răsăritene de la apariţia Monahismului, care urcă spre jumătatea sec. al IV-lea, până la înflorirea lui grandioasă la care a ajuns în sec. al XIV-lea prin Părinţii Neptici (Filocalici) ai Sfântului Munte. Monahismul Răsăritean urmează fidel Teologia Bisericii Ortodoxe, care e dominată de Credinţă şi Iubire, iar în aceste elemente există un har nesfârşit. Abia dacă mai e nevoie să spun că această poziţie teologică a Bisericii Răsăritene este în acord absolut cu duhul lui Hristos. Aşa încât accentuarea în exces a factorilor Credinţei şi Iubirii de către Monahismul nostru se armonizează pe deplin cu Teologia noastră. Prin urmare, linia Monahismului nostru este o chestiune a Teologiei Bisericii noastre, în sânul căreia îşi găseşte justificare Monahismul Bisericii Răsăritene, în spiritul şi sub forma pe care Ie-a dezvoltat foarte evlavios părintele Hrisostom.

Pentru moment, mă voi abţine să intru într-o analiză mai extinsă a ideilor părintelui Hrisostom, pentru ca să mă întorc la ideile prietenului nostru teolog, care consideră reprobabilă din punct de vedere creştin viaţa în singurătate, iar pe cel ce trăieşte potrivit ei un model nesănătos şi neputincios, şi care nu poate concepe viaţa creştină fără fapte exterioare de natură socială. Cu alte cuvinte, el respinge instituţia Monahală, care rupe contactul cu lumea şi abia tolerează, din condescendenţă, convieţuirea într-o mică frăţie, fiindcă aceasta permite într-o anumită măsură săvârşirea binelui faţă de aproapele. Aceste idei sunt foarte răspândite printre cei care au puţine cunoştinţe despre duhul Bisericii Răsăritene şi Monahismul nostru. Ele exprimă spiritul îngust cu privire la dragostea creştină şi sunt proprii mai degrabă Bisericii Apusene, care s-a constituit într-un sistem lumesc prin Toma de Aquino. E vorba de idei care sunt mai uşor acceptabile de creier decât de inimă care reprezintă piatra de încercare a stărilor spirituale ale oamenilor, fiind puse, adică „spre căderea şi ridicarea multora” (Lc. 2, 34). Prin urmare, inconştient, iubitul meu teolog slujeşte teologia Apusului, care supralicitează importanţa faptelor, ca având o valoare de sine stătătoare şi nu ca mijloace pedagogice ale sufletului cum le primeşte Biserica noastră.

Dionisie Areopagitul spune despre importanţa poruncilor: „Asemănarea şi unirea cu Dumnezeu se săvârşeşte numai prin iubirile şi lucrările sfinte ale preavenerabilelor porunci”.

Presupun că am redat succint ideile Dvs., iubiţi pneteni. Acum rămâne să facem analiza acestor idei în parte şi apoi să aşezăm întreaga chestiune la locul cuvenit. Mă bucur anticipat, fiindcă unul din cei ce iau parte la discuţii e teolog, iar celălalt e un Monah cu suficientă pregătire, ca să se ajungă la o apropiere, pentru că vom ţine cercetarea noastră departe de acrobaţiile filosofice primejdioase, care în final nu pot să ofere nici o certitudine. Să întemeiem poziţiile noastre pe autoritatea Scripturilor şi pe autoritatea Părinţilor şi, în final, nădăjduiesc să cădem de acord. Îmi pare rău însă că prietenul nostru avocat nu participă la discuţie, deşi ar putea contribui pozitiv la soluţionarea corectă a chestiunii...

– Ca să fiu sincer,'a zis avocatul, teme ca cea aflată acum în studiu, nu m-au preocupat niciodată. Dar mi-am format impresia că Monahismul, fie că se zice creştin, budist sau mahomedan, reprezintă un fenomen de decadenţă spirituală şi e curios cum în veacul nostru, care pulsează de activitate socială şi sub lumina ştiinţifică strălucitoare a teoriilor contemporane, el continuă să existe şi, lucru şi mai curios, să se găsească susţinători înfocaţi şi, după toate indiciile, şi cultivaţi. Să mă iertaţi pentru sinceritatea mea crudă, dar socotesc că vorbim de la un nivel de pe care pot să mă exprim liber, cum de altfel, m-aţi şi întrebat. Eu personal simt o oarecare plictiseală faţă de această discuţie, dar vă ascult cu atenţie...

– Domnule, a intervenit monahul Hrisostom, adresându-se avocatului, nu e în general de mirare că aveţi aceste idei, care nu sunt rare îndeosebi la tineretul contemporan. Provoacă însă o adevărată uimire numai mărturisirea Dvs. că nu v-aţi ocupat de tema Monahismului; de vreme ce v-aţi cristalizat deja o convingere. Nu are importanţă că vorbiţi dispreţuitor despre cea mai frumoasă strălucire şi scânteiere a sufletului uman purificat cât faptul că, fiind om de ştiinţă, respingeţi o instituţie pe care n-o cunoaşteţi. Sincer sunt nedumerit...

Abia a proferat ultimele cuvinte monahul Hrisostom că s-a apropiat de noi un bătrân Monah bun şi frumos (kalokagathos) şi care ne-a chemat să intrăm în Mănăstire, fiindcă se va încuia poarta. Ne-am ridicat şi am pornit spre Mănăstire pe acelaşi drum pe care venisem sub arcadele ramurilor care se împleteau şi printre chiparoşii seculari. Iată şi Mănăstirea.

Monahul Hrisostom începu încet să recite:

„Cât de iubite sunt corturile Tale, Doamne al Puterilor. Tânjeşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului” (Ps. 83, 1-2)... Şi tăcu. Când am ajuns în faţa porţii, avocatul s-a întors spre teolog şi a zis: această privelişte îmi aminteşte de inscripţia de pe poarta „Infernului” lui Dante, de stihul: „voi lasciate ogni speranza, voi ch'intrate” (voi care intraţi, lăsaţi orice speranţă).

Auzind aceasta, Monahul Hrisostom, a adăugat cu o uimitoare promptitudine: “della terra” (a pământului). Avocatul şi teologul au zâmbit. Dar în acel moment ne-a primit cu multă amabilitate Egumenul, dând poruncă Monahului Hrisostom să ne însoţească la cină. Monahul Hrisostom a uitat de discuţia polemică şi cu bucurie ne-a condus la trapeza de oaspeţi. Şi întorcându-se către oaspeţii din lume, surâzând uşor şi cu o bunătate de copil, a zis: Domnilor, nu vă neliniştiţi, vom continua discuţia. E o datorie să cercetăm pentru a afla adevărul. A spus-o Domnul: „veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face pe voi liberi” (Ioan 8, 32), măcar că adevărul Monahismului Bisericii Răsăritene nu se găseşte pe cale dialectică, ci se descoperă de obicei... celor „cărora li s-a insuflat harul revărsat din Dumnezeu”...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 68-73)