David, renumitul Părinte care a fost un înger pământesc și un om îngeresc, s-a născut și a crescut în marele și strălucitorul oraș al Tesalonicului. El a renunțat la lume și la lucrurile lumești. Și-a părăsit prietenii și neamul. Disprețuia onoarea și slava pământească. A renunțat la bani, proprietăți, bunuri, precum și la orice altă fericire trecătoare și pământească și la noroc. El s-a lepădat de sine însuși, și-a luat crucea în tinerețea sa și și-a urmat Stăpânul, în conformitate cu îndemnul evanghelic. În toate acestea, el a fost motivat de dumnezeiasca dragoste care mistuia inima lui.

Deci și-a tăiat perii capului, călugărindu-se, și a rămas în Mănăstirea Sfinților Mucenici Teodor și Mercurie, care se numea Cunuliaton sau „Cei cu glugă”. Acolo a petrecut în liniște, nevoindu-se mai presus de om și păzind toată fapta bună cu multă sârguință. Lui îi plăceau îndeosebi înfrânarea și smerenia, mai mult decât celelalte. Și-a dat seama că săturarea pântecelui gonește privegherea și întreaga înțelepciune. De asemenea, știa că slava deșartă năruiește deplin toate faptele bune. Din acest motiv, David, ca unul care își stăpânea simțurile, s-a străduit foarte să dobândească smerenia cugetului. El a dorit să-l imite pe omonimul său, David cel din vechime, care era cunoscut pentru blândețea lui.

Bucuria Preacuviosului Părinte era citirea dumnezeieștilor Scripturi ziua și noaptea. Se minuna nu doar de faptele bune ale sfinților mai dinainte de Lege și după Lege, ci și de cum i-a slăvit Dumnezeu pe aceștia, pentru că L-au slujit și I-au bineplăcut, cum se cuvine. Părintele David se gândea la cât de minunați i-a făcut Dumnezeu pe sfinții Săi. Într-o zi, s-a înfierbântat atât de tare și s-a umplut inima lui de o atât de mare străpungere, încât s-a suit într-un migdal. Acesta se afla în partea dreaptă a bisericii. S-a așezat pe o creangă a copacului. După cum a putut, și-a construit un mic suport pe care se putea întinde. Astfel a înfăptuit nevoințe pustnicești suprapământești, dovedind perseverență și o mare putere de răbdare. A fost muncit de vânturi, de ploi și zăpezi, ars de căldura soarelui din timpul verii și de alte strâmtorări, fiind chinuit cumplit. O, ce îngăduire și ce răbdare minunată a avut mult pătimitorul mucenic! Cum a răbdat el atâta pătimire rea! Ceilalți stâlpnici aveau cel puțin întărire, căci stâlpii erau zidiți și stăteau. Când acel stâlpnic dormea, ori își făcea altă lucrare trebuincioasă, stâlpul rămânea nemișcat. Dar David, acest bărbat de diamant, avea doar o creangă de care să se sprijine. Nu avea un loc sigur în care să se odihnească, de care să se sprijine. Nu avea odihnă niciodată, fiind hărțuit de ploi, de vânturi și fiind chinuit cumplit de frigul iernii. Astfel pătimind el, cel cu sufletul răbdător, nu s-a lenevit câtuși de puțin. Niciodată nu s-a moleșit cu sufletul. Nu era niciodată somnoros sau lipsit de vlagă. Când își înălța ochii și gândul către Hristos, Care a fost spânzurat pe un Lemn, simțea că și el poate răbda nevoința în copacul său. Fața lui de înger nu s-a schimbat, nici s-a prefăcut vreodată. Obrajii săi nu și-au pierdut roșeața, ci erau ca de trandafir. Cu adevărat, în acest fericit s-a împlinit prorocescul cuvânt: „Dreptul ca finicul va înflori și ca cedrul din Liban se va înmulți” (Psalmul 91, 11). 

(Sinaxarul Mare al lunii iunie, traducere de Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 632-633)