Nu mai știu cum a decurs Postul Nașterii Domnului la începutul lui noiembrie 1989. Știu doar că eram sub arme, înghețat undeva într-un lan de sfeclă înghețată, în lunca Argeșului care cotea lin spre Dunăre. Un frig cumplit pentru puținul echipament de pe noi. Ușor umezit de aburii dimineții, nu se usca deloc până seara când eram retrași în unitate. Strașnică instrucție. Aruncam în benele unor camioane pururea grăbite tone de sfeclă înghețată din care ne venea să mușcăm cu toată gura. Așa cum erau, cu pământ înghețat pe ele. Mâinile noastre au devenit la un moment dat mai grele decât plumbul iar foamea, incredibila foame, ne zdrobea orice formă de rezistență. Până când, epuizați, am depus „armele” pe care nu le aveam. Când șirul de camioane și-a oprit încărcarea, ne-am dat seama că încărcam de 10 ore fără oprire. S-au ivit, de niciunde, capii care conduceau CAP-ul care ne exploata. Și au început să urle la noi. De foame, nu auzeam nimic. Ba chiar din neantul organizatoric a apărut cineva mare de la Partid. Putea veni Ceaușescu în persoană, nu vă mint, că niciunul dintre colegii mei nu s-ar fi mișcat din loc. Eram sub cota de alarmă numită oboseală. 

La un moment dat, unul dintre oamenii veniți ne-a spus printre dinți: „Uităm totul și vă iertăm dacă vă puneți și finalizați camioanele din rând”. Era o nebunie. Era noapte deja și erau vreo 25 ori 30 de camioane. Ne-am uitat la comandantul care era, ca niciodată, venit cu noi. Nu scosese toată ziua niciun cuvânt, ci doar mormăise. L-am văzut cum se ridică în picioare și se urcă pe sacii strânși grămadă de noi să ne încălzim. Și s-a uitat ferm spre trepădușul venit în pantofi de piele pe câmp: Să ierți ce, măi, jigodie? Am înțepenit. De trei luni în Armată nu ne luase nimeni apărarea. Să-i ierți că au încărcat 36 de tone la fiecare oră de transport? Că nu le-ați dat nimic să mănânce ori nu le-ați acordat o secundă să-și tragă sufletul și deși ați văzut frigul care-i cuprinde n-ați aprins o geană de foc? Să ierți? Dar cine ești dumneata să ai puterea să ierți? Omul de partid a înghețat mai tare ca noi. A amuțit. Scurt, comandantul ne-a strâns în jurul lui. Și ne-a spus: băieți, pe mine să mă iertați că nu am reacționat din timp. De astăzi se suspendă orice chemare a voastră în câmp. O să-i explic maiorului care v-a trimis că dacă repetă acțiunea îl trimit în batalion disciplinar. Nu văd mașina unității venind. Dar vă propun să mergem aliniați către unitate. Ne-am strâns frica și frigul și am plecat. Disciplinați. Spre puțina căldură din unitate. Mândri de comandant.

E imaginea pe care am avut-o azi dimineață plenar în fața ochilor când am spovedit tineri. Îmi venea să le spun să mă ierte că nu-i sprijinim mai bine, că nu-i ajutăm să postească și să trăiască bucuria vieții cu rost. Că nu e totul să-și mărturisească păcatele ci și să ne ierte că nu le suntem mentori cum așteaptă de la noi. M-am gândit ce mult a însemnat spusa comandantului, dar mai ales forța atitudinii lui. Modul în care ne-a schimbat opțiunea de viață. Și le-am povestit momentul tinerilor ce așteptau spovedania. Am simțit la spovedanie iertarea lor. 

Postul este un astfel de vas comunicant. Din vasele mari se prelinge iertare în cele mici dar și cele mici trimit spre cele mari iertarea lor. Pentru că iertarea e semn de comuniune. De unitate. De curaj-împreună. M-am uitat acum, spre seară, în calendar și am înțeles de ce mi-am amintit. Era 28 noiembrie 1989. La mai puțin de o lună luptam pentru libertatea colindelor. Dar mai întâi am învățat că iertarea nu o acordă oricine.