„Dacă cineva mănâncă, dar nu pentru plăcere, ci pentru slăbiciunea trupului, Dumnezeu nu-l osândeşte. Căci mâncările sunt oprite din pricina săturării cu ele şi a zburdărilor trupului. Dar unde e neputinţă, acolo nu se pune în mişcare lucrarea lor. Căci unde e neputinţă, acolo se iveşte trebuinţa chemării lui Dumnezeu. Socotesc deci că a da cele de trebuinţă trupului, e cu adevărat ceva trebuincios şi celui ce se găseşte în boală uşurarea prin mâncare, nu se osândeşte. Căci nu cere Dumnezeu omului peste ceea ce poate.”

(Maxime, cugetări filocalice, Protosinghel Teodosie Paraschiv, Editura Fotini, p. 378)