Postul – ca o venire Acasă („La Betleem, suflete, la Betleem!” – ziua a 4-a)

Puncte de vedere

Postul – ca o venire Acasă („La Betleem, suflete, la Betleem!” – ziua a 4-a)

În această a patra zi din Postul Crăciunului, cu rugăciunile Sfinților Mucenici Platon, Roman și Varula alături de noi, vă îndemn să nu vă întrebați doar ce aveți voie să mâncați astăzi sau câte zile au mai rămas până la Crăciun. Întrebați-vă mai degrabă: „Cât de aproape sunt de ușa casei Tatălui meu? Ce mai am de lăsat jos din bagajul meu ca să pot merge mai ușor spre El?”.

Am ajuns, iată, cu mila lui Dumnezeu, în cea de-a patra zi a Postului Crăciunului. Patru zile. Poate pentru unii au trecut ca un gând, prinși în vârtejul treburilor de zi cu zi, iar pentru alții s-au simțit deja ca o mică încercare, ca un început de drum mai anevoios. Dar, dincolo de cum simte fiecare aceste prime zile, vreau să ne oprim o clipă și să înțelegem un lucru esențial: postul acesta nu este o corvoadă, nu este o cură de slăbire spirituală și nici un calendar pe care bifăm cu creionul zilele în care n-am mâncat de dulce. Nu, Postul Crăciunului este, înainte de toate și mai presus de orice, o venire Acasă.

V-ați întrebat, dese ori, sunt convins, ce înseamnă cu adevărat cuvântul acesta, „Acasă”? Pentru că una este adresa din buletin, blocul sau strada pe care locuim, și cu totul altceva este „Acasă”. Acasă este locul unde nu trebuie să porți nicio mască. Este locul unde nu trebuie să te prefaci că ești puternic atunci când simți că ți se înmoaie genunchii, unde nu trebuie să zâmbești forțat când îți vine să plângi. Acasă este spațiul acela sfânt în care ești iubit chiar și atunci când ești obosit, plin de praf și nu ai absolut nimic de oferit, decât propria ta prezență. Iar pentru noi, creștinii, acest Acasă are un singur nume și o singură adresă: inima – Împărăție a lui Dumnezeu.

Noi, oamenii, avem o boală veche, pe care o purtăm în noi încă de la Adam încoace: ne place să plecăm de acasă. Nu plecăm neapărat cu valiza la gară, ci plecăm cu mintea, cu inima, cu atenția noastră. Suntem ca fiul risipitor din Evanghelie, doar că, de multe ori, nu ne risipim averea în țări îndepărtate ale păcatelor strigătoare la cer, ci ne risipim sufletul în țara îndepărtată a grijilor mărunte, a grabei, a ecranelor care ne fură privirea și a vorbelor goale. În primele zile ale postului, încă mai alergăm din inerție. Ne facem liste cu cumpărături, ne gândim deja ce punem pe masă de sărbători, cine vine în vizită, ce cadouri trebuie să luăm. Ne agităm atât de tare pentru pregătirea sărbătorii, încât riscăm să-L uităm pe Sărbătorit afară, în frig. Și atunci vine Biserica, ca o mamă bună și înțeleaptă, ne ia de mână în această a patra zi și ne șoptește cu blândețe: „Oprește-te puțin. Trage aer în piept. Vino-ți în fire. Hai Acasă!”.

Și ca să nu ni se pară drumul prea greu sau singuratic, Biserica ni-i scoate astăzi în cale pe niște uriași ai credinței, frați de drum care știau prea bine unde le este adevărata casă: Sfântul Mucenic Platon, Sfântul Mucenic Roman și micul, dar neînfricatul mucenic Varula. Priviți la ei, dragilor! Tânărul Platon, din cetatea Ancirei, a fost ținut optsprezece zile în temniță fără pâine și fără apă. Noi ne plângem uneori după câteva ore că ni s-a făcut poftă de o cafeluță cu lapte sau de o bucățică de brânză, iar el, flămând și însetat la trup, era sătul în și de Hristos! Când judecătorul i-a spus să se întoarcă de la moarte la viață, adică să se lepede de Dumnezeu, Platon i-a răspuns cu un curaj de neclintit că el tocmai de moartea cea veșnică fuge, alergând spre Viața cea adevărată.

Alături de el, Sfântul Roman, diaconul din Cezareea, și-a păzit gura și inima nu prin tăcere lașă, ci prin mărturisire curată. Și știți cine i-a dat cel mai frumos răspuns judecătorului păgân, făcându-i de rușine pe toți cei mari și înțelepți ai lumii? Un copil! Micul Varula, chemat ca martor de către Sfântul Roman, a mărturisit cu o limpezime uimitoare că Unul este Dumnezeul Cel adevărat, Iisus Hristos, și că nu există nimic mai de preț decât a trăi pentru El. Nici amenințările, nici suferința, nici chiar lacrimile mamei sale nu l-au întors din drum, pentru că inima lui de copil știa deja unde este adevăratul Acasă. Ei trei – tânărul Platon, diaconul Roman și copilul Varula – sunt bornele noastre de kilometraj în această a patra zi de post, arătându-ne că indiferent de vârstă, poți trece prin orice foame și prin orice încercare atunci când știi cine te așteaptă la capătul drumului.

Dar cum ne întoarcem noi, cei de astăzi, Acasă? Nu cu avionul, nu cu trenul de mare viteză, ci cu pasul smerit, așezat și răbdător al postului. Vedeți dumneavoastră, postul acesta are două aripi fără de care nu putem zbura spre Cer. Prima aripă este înfrânarea de la mâncare. Ea nu este un scop în sine, pentru că Dumnezeu nu are nevoie de postul nostru; El nu Se hrănește cu abținerile noastre. Noi avem nevoie de el! Când renunți la o bucată de carne sau la o prăjitură, trupul tău primește un mesaj clar: „Nu tu ești stăpânul meu! Nu sunt doar un stomac care cere mereu ceva!”. Golindu-ne puțin trupul, facem, de fapt, loc înăuntrul nostru pentru Dumnezeu. Când ți-e puțin foame, îți aduci aminte, prin fiecare fibră a ființei tale, că ai nevoie de Cel care te hrănește cu adevărat, de Pâinea Care S-a coborât din Cer.

Însă această primă aripă nu face doi bani fără cea de-a doua: postul de răutate, postul limbii și al privirii. Acesta este adevăratul bilet de întoarcere Acasă. Pentru că, dragii mei, degeaba mănânci cartofi fierți, fasole și varză toată ziua, dacă îl mănânci de viu pe cel de lângă tine prin judecată, prin bârfă sau prin dispreț. Să fim foarte atenți la lucrul acesta! Nu poți intra în casa Tatălui cu noroiul răutăților pe bocanci. Înainte să pui mâna pe clanța ușii lui Dumnezeu, trebuie să-ți ștergi bine picioarele pe preșul iertării. Să lași la ușă supărările vechi, ranchiuna pe care o ții de ani de zile împotriva unui frate, a unui vecin sau a unui coleg. Abia atunci când ai făcut pace în inima ta, pașii tăi se îndreaptă cu adevărat spre Betleem.

Iar pe acest drum al întoarcerii, rugăciunea este ca un telefon pe care îl dăm spre Cer ca să anunțăm că suntem pe drum. Nu trebuie să fie o rugăciune complicată, cu rostiri meșteșugite. E de ajuns să-I spui lui Dumnezeu, simplu, din adâncul sufletului: „Doamne, vin spre Tine. Mai am de urcat, mă mai împiedic, mai cad uneori în vechile mele obiceiuri, dar sunt pe drum. Nu mă lăsa!”. Și știți ce este cel mai frumos, cel mai tulburător la această călătorie? Faptul că Tatăl ne așteaptă deja în prag. Dumnezeu nu stă în Cer cu ceasul în mână ca să ne certe că am întârziat sau ca să ne țină socoteala că am mai greșit în primele trei zile de post. Nu! De la Betleem, Pruncul Iisus își întinde mânuțele spre noi încă de pe acum. Peștera aceea săracă și rece din Betleem este, în realitate, casa noastră cea mai caldă și mai adevărată, locul în care Dumnezeu S-a făcut mic, S-a făcut Prunc – asemenea copilului Varula de astăzi – tocmai ca să poată încăpea în inima noastră cea mică și îngustă.

Așadar, în această a patra zi din Postul Crăciunului, cu rugăciunile Sfinților Mucenici Platon, Roman și Varula alături de noi, vă îndemn să nu vă întrebați doar ce aveți voie să mâncați astăzi sau câte zile au mai rămas până la Crăciun. Întrebați-vă mai degrabă: „Cât de aproape sunt de ușa casei Tatălui meu? Ce mai am de lăsat jos din bagajul meu ca să pot merge mai ușor spre El?”. Să aveți un post cu bucurie, cu lumină pe chip și cu pace în suflet! Să nu postim cu fețe posomorâte, încruntate, de parcă am face o pedeapsă. Pentru că, gândiți-vă bine, nimeni pe lumea aceasta nu se întoarce acasă plângând de tristețe, ci cu inima bătând de nerăbdare să-și îmbrățișeze Părintele. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ajungem cu toții la ieslea din Betleem, curați, împăcați și plini de dorul după El!

Alătură-te comunității noastre pe WhatsApp, Instagram și Telegram!