E prima seară binecuvântată de postire, Vecernia primei zile din Postul Nașterii Domnului. Am făcut deja primul pas pe această cărare de patruzeci de zile care ne duce, încet și sigur, spre peștera din Betleem. Este o seară cu totul aparte. Zgomotul lumii parcă se mai domolește puțin la ușa bisericii, candelele ard mai cald, iar sufletul nostru începe să simtă fiorul acela bun al unui nou început. Și, iată, ce rânduială minunată a așezat Biserica chiar la începutul acestui urcuș duhovnicesc! Prima duminică a Postului Crăciunului spre care privim deja din ceasul acestei Vecernii, ne pune înainte una dintre cele mai luminoase, mai zguduitoare și mai actuale pagini din întreaga Sfântă Scriptură: pilda samariteanului milostiv.

V-ați întrebat vreodată de ce Mântuitorul ne întâmpină cu această pildă chiar la poarta Postului Nașterii Sale? De ce nu ne vorbește mai întâi despre cât de mult trebuie să postim, despre metanii sau despre rânduieli aspre, ci ne arată un om bătut pe marginea drumului și un străin care se oprește să-i lege rănile? Răspunsul este simplu și cutremurător: pentru că nu poți ajunge la ieslea din Betleem decât pe drumul milostivirii. Dacă greșești acest drum, poți posti și o sută de ani, dar vei ajunge într-o pustie rece, nu în peștera caldă unde Se naște Iubirea!

Haideți să privim împreună, cu ochii inimii, tabloul pe care ni-l zugrăvește Evanghelia. Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon. Știți ce înseamnă asta în limbajul Sfinților Părinți? Ierusalimul este cetatea păcii, cetatea luminii, locul unde locuiește Dumnezeu. Ierihonul este cetatea de jos, locul patimilor, al zgomotului, al uitării de Dumnezeu. Omul acela care coboară este fiecare dintre noi atunci când ne depărtăm de harul lui Dumnezeu. Este protopărintele Adam. Suntem noi toți atunci când ne lăsăm seduși de strălucirea ieftină a lumii și plecăm din casa Tatălui.

Și ce se întâmplă pe acest drum al coborârii? A căzut între tâlhari. Tâlharii nu sunt doar niște oameni răi ascunși după stânci. Tâlharii sunt păcatele noastre, sunt patimile, sunt grijile lumii acesteia, este mândria, este egoismul, este deznădejdea. Ce i-au făcut tâlharii acestui om? L-au dezbrăcat, l-au rănit, l-au lăsat abia viu în marginea drumului și au plecat. Exact așa face păcatul cu noi. Întâi ne promite libertate și bucurie, apoi ne dezbracă de haina luminoasă a Botezului, ne umple sufletul de răni adânci, ne lasă fără vlagă, incapabili să ne mai ridicăm singuri, și apoi ne abandonează în singurătate.

Și acum vine partea cea mai dureroasă a poveștii. Pe drumul acela trec doi oameni ai rânduielii: un preot și un levit. Oameni care slujeau la templu, oameni care știau Legea pe de rost, oameni care își făceau toate rugăciunile și țineau toate posturile. L-au văzut pe omul acela zdrobit, plin de sânge, gemând în praful drumului. Și ce au făcut? Au trecut pe alături! De ce? Poate aveau treabă la templu. Poate se grăbeau să nu întârzie la slujbă. Poate s-au gândit: „Dacă mă ating de el și este mort, mă spurc ritual și nu mai pot sluji astăzi!”. 

Cât de des semănăm noi, creștinii de astăzi, cu acest preot și cu acest levit. Mai ales în post! Suntem uneori atât de preocupați să fim „curați” pe dinafară, să verificăm fiecare etichetă de pe raftul magazinului ca nu cumva să conțină urme de lapte sau ouă, să ne numărăm metaniile și să ne păzim propria noastră „evlavie”, încât trecem cu nasul pe sus pe lângă omul rănit de lângă noi. Ne spunem în gând: „Nu am timp acum să-l ascult pe vecinul meu necăjit, că trebuie să-mi fac canonul de rugăciune!” sau „Nu mă bag în problema acelui om, că mă tulbur și îmi stric liniștea postului!”. 

O, ce amăgire cumplită! Să crezi că Îl cinstești pe Dumnezeu în biserică, în timp ce Îl calci în picioare pe fratele tău în afara ei!

Dar iată că pe același drum vine un samaritean. Un străin. Un om pe care ceilalți îl priveau de sus, un om de la care nimeni nu se aștepta la vreo faptă bună. Și acest samaritean face trei lucruri care schimbă totul: vede, i se face milă și se apropie. Uitați-vă la gesturile lui! Nu ține o predică despre cât de periculos este drumul spre Ierihon. Nu îi face morală rănitului, spunându-i: „Vezi, dacă nu erai neatent, nu pățeai asta!”.  Nu! Ci se apleacă în praful drumului, lângă el. Îi spală și îi leagă rănile, turnând peste ele untdelemn și vin. Îl ridică cu greu, îl pune pe dobitocul său, mergând el însuși pe jos, îl duce la o casă de oaspeți și are grijă de el toată noaptea. Iar dimineața, înainte să plece, scoate din buzunar doi dinari, îi dă hangiului și îi spune: „Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da”.

Știm, după secole de dovedire cotidiană, că Adevăratul Samaritean milostiv este Însuși Domnul nostru Iisus Hristos! El este Străinul venit din Cer în lumea noastră, Cel disprețuit și neprimit de ai Săi. El a văzut omenirea zăcând în praful păcatului și al morții. Nu a rămas în slava Cerului, privindu-ne de la distanță. Ci S-a aplecat până la pământ, până în întunericul unei peșteri sărace din Betleem, luând trup ca al nostru, ca să ne poată atinge rănile! El ne-a turnat peste suflet untdelemnul blândeții, al mângâierii și al Duhului Sfânt, și vinul cel tare al Sângelui Său vărsat pe Cruce. El ne-a ridicat pe umerii Săi ca pe oaia cea pierdută, ne-a adus în această „casă de oaspeți” care este Sfânta Biserică și i-a lăsat ei cei doi dinari – Vechiul și Noul Testament, Tainele și Harul – spunând: „Îngrijiți de acest suflet până când Mă voi întoarce întru slavă!”. 

De ce am numit cuvântul Vecerniei acesteia „de la Samaritean la samaritean”? Pentru că în clipa în care ai înțeles cine este Hristos pentru tine, în clipa în care ai simțit pe rănile tale vindecarea Lui, nu mai ai voie să rămâi un simplu spectator. Hristos Se uită în ochii tăi, chiar acum, la începutul acestui Post al Crăciunului, și îți spune exact cuvintele de la sfârșitul Evangheliei: „Mergi și fă și tu asemenea!”. Acesta este rostul celor patruzeci de zile pe care le-am început! Postul este școala în care noi, cei vindecați de Samariteanul Hristos, învățăm să devenim, la rândul nostru, samariteni pentru frații noștri.

Gândiți-vă puțin la lumea din jurul nostru. Drumul dintre Ierusalim și Ierihon trece chiar prin fața blocului nostru, prin curtea școlii, prin biroul unde lucrăm, prin spitalele noastre, ba uneori trece chiar prin mijlocul familiei noastre! Câți oameni nu zac astăzi „abia vii” pe marginea drumului nostru? Sunt oameni tâlhăriți de singurătate, bătrâni care își lipesc fruntea de geam așteptând un telefon sau o vizită care nu mai vine. Sunt oameni tâlhăriți de speranță, bolnavi care își duc crucea în tăcere, tineri dezorientați care nu-și mai găsesc rostul, părinți copleșiți de griji. Sunt oameni tâlhăriți de bucurie, colegi sau vecini pe lângă care trecem zilnic spunând un „Bună ziua” grăbit, fără să vedem strigătul mut din ochii lor.

A posti cu adevărat înseamnă să-ți vindeci privirea și să-ți încetinești pasul. Preotul și levitul n-au ajutat pentru că se grăbeau. Graba este una dintre cele mai mari boli ale vremurilor noastre. Alergăm nebunește după lucruri, după bani, după reușite și nu mai avem timp de oameni. Postul vine și ne spune: „Oprește-te! Pune frână! Coborâți din goana voastră și priviți în jur!”. Cum putem fi și noi samariteni în aceste zile de post? Foarte simplu, prin gesturi concrete, dar pline de inimă. Să turnăm untdelemnul blândeții. Lumea este plină de cuvinte aspre, de judecăți tăioase, de nervi și de reproșuri. Începe postul hotărându-te să nu mai rănești pe nimeni cu limba ta! Fii tu omul care aduce pace într-o discuție aprinsă. Fii tu cel care ascultă cu răbdare un om necăjit, fără să-l întrerupi și fără să-l judeci. Timpul și răbdarea pe care le oferi unui om singur sunt cel mai curat untdelemn turnat peste o rană deschisă!  Să turnăm vinul curajului și al adevărului. Vinul ustură puțin când atinge rana, dar o curăță și îi dă viață. A fi samaritean înseamnă și să ai curajul să-l ridici pe cel căzut în deznădejde, să-i spui cu dragoste: „Nu ești singur! Dumnezeu nu te-a uitat! Hai să mergem împreună la biserică, hai să ne rugăm împreună!”. Să plătim „cei doi dinari” ai milosteniei. De ce ne cere Biserica să mâncăm mai simplu în post? Nu ca să facem economii pentru conturile noastre bancare și nici ca să ne lăudăm cu performanțele noastre culinare. Ne cere să renunțăm la prisosul mesei noastre ca să avem ce pune în palma celui flămând. Fiecare leu pe care îl economisești renunțând la un moft în aceste patruzeci de zile este un dinar pe care îl poți da pentru un copil sărac, pentru un bătrân fără medicamente, pentru o familie aflată în impas. Nu poți posti cu adevărat dacă postul tău nu se vede în farfuria unui om sărac. 

Dragii mei, la sfârșitul acestei călătorii, pe 25 decembrie, vom ajunge cu toții la Betleem. Acolo Îl vom găsi pe Pruncul Iisus culcat în iesle. Dar să știți un lucru: Hristos nu Se află doar în icoana Nașterii din mijlocul bisericii. El Se află tainic în fiecare om rănit, sărac, bolnav sau părăsit pe care ni-l scoate în cale în aceste patruzeci de zile.

La Judecata de Apoi, Mântuitorul nu ne va întreba câte rețete de post am inventat și nici cât de mult am slăbit în Postul Crăciunului. Ne va privi în ochi și ne va întreba un singur lucru: „Când M-ai văzut căzut pe marginea drumului tău, te-ai oprit să-Mi legi rănile, sau ai trecut pe alături?”. În această primă seară de post, să-I cerem Samariteanului cel Bun să ne vindece El mai întâi rănile noastre prin Taina Spovedaniei, să ne curețe ochii de egoism și inima de împietrire, și să ne facă pe fiecare dintre noi mâinile Lui întinse către lume. Așa, mergând de la Samariteanul Hristos către fiecare frate al nostru, drumul spre Betleem va deveni o adevărată sărbătoare a luminii, iar la capătul lui vom auzi îngerii cântând și pentru noi: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. Post binecuvântat, cu multă milostivire, pace și bucurie în suflete! La Betleem, suflete, la Betleem...