Adevărata natură a pocăinței, pozitivă și dătătoare de lumină, se manifestă în mod vizibil în viața Bisericii mai ales prin trei expresii caracteristice: liturgică – în timpul Postului Mare, sacramentală – în Taina Spovedaniei și personală – în darul lacrimilor.

Pocăința este legată de perioada anului în care se desfășoară Sfântul și Marele Post: nu toamna, când cad frunzele și bruma; nu iarna, când pământul este mort și înghețat; ci primăvara, când se termină chiciura, când zilele se măresc și întreaga natură se trezește la viață. Cum cântă și Biserica la vecernia din miercurea dinaintea începutului Postului Mare: „Răsărit-a primăvara Postului și floarea pocăinței. Deci să ne curățim pe noi, fraților, de toată întinăciunea și Dătătorului de lumină cântând să-I zicem: „Slavă Ție, unule iubitorule de oameni!”. Timpul pocăinței din Postul Mare este un timp de bucurie, nu de descurajare. Postul este o primăvară duhovnicească, pocăința un boboc ce înflorește, iar Hristos ni se face cunoscut în această perioadă ca „Dătător de lumină”. Întristarea pe care o resimțim în timpul Marelui Post este, ca să folosim cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, o „fericită tristețe bucuroasă”.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 51-52)