Omul își rânduiește întâlnirile din viața lui, persoanele cu care se întâlnește, oferă invitații și asteaptă cu nerăbdare, de cele mai multe ori, răspunsul celui invitat. Întâlnirea necesită o pregătire. Uneori, poate nu știm cum s-o facem, mai ales dacă persoana e foarte importantă. Ne pregătim cele mai frumoase haine, cele mai potrivite cuvinte, ne asigurăm că spațiul de întâlnire e aranjat, punem la punct cele mai mici detalii. 

Tot așa, creștinul practicant caută orice prilej pentru cea mai frumoasă întâlnire care poate exista pe fața pământului, întâlnirea cu Dumnezeu. „Invitat” care oferă prilejuri și moduri de întâlnire și care nu întârzie niciodată. 

Iată că Dumnezeu nu l-a lăsat pe om fără soluții de a se întâlni chiar dacă, de multe ori, omul s-ar încăpățâna și L-ar forța pe El să vină cu trupul și cu prezența fizică. Unde te întâlnești cu Dumnezeu? În inima ta! Ea este reperul cel mai bun. Întâlnirea cu Dumnezeu e atât de gingașă dar, în același timp, e și fragilă, când inima nu este pregătită. Iar întâlnirea mea și a ta cu Dumnezeu e atât de valoroasă, încât restul întâlnirilor sunt doar amintiri. 

Postul a rămas unul dintre cele mai accesibile moduri și șanse să adâncim această întâlnire. Chiar El Însuși l-a „testat” în pustie și ni l-a lăsat spre osteneală și bucurie. Paradoxal, nu? Este elanul de care mulți avem nevoie spre a face o schimbare, e o măsură a conștiinței noastre că ne pregătim de ceva.

Postul are o „identitate” diversificată și poate fi definit în multe moduri: întâlnire, schimbare, nevoință, alegere, poruncă, descoperire, virtute. Însă, până la urmă, el nu face altceva decât să pregătească omul pentru o întâlnire. Cu nevoințele, cu oglinda unui suflet care cere și strigă că vrea ceva. Altceva. 

Postul aduce o dorință de schimbare personală, însă fără a osândi pe celălalt, fără a-l judeca în propriile neputințe, după cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: „cel ce mănâncă să nu disprețuiască pe cel ce mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit” (Romani 14, 3). Focusul vine spre noi, spre cum ne este sufletul, aducând gândul Sfântului Sofronie Saharov că „am o singură dorință arzătoare: să schimb lumea, schimbând un singur om, pe mine însumi”. Postul este despre îmbunătățirea și progresul duhovnicesc spre schimbarea în bine, este despre îndreptare, despre căderile care apar. Pentru că bucuria de a merge totul bine nu este realistă, căci fără amara experiență a căderilor nu este posibil progresul. Lucrarea nevăzută este mare și greu de sesizat ochiului omenesc. 

Postim, ne întărim voința și ne smerim trupurile, dar mai ales sufletele. Se aduce în prim-plan pregătirea sufletului și a trupului pentru întâlnirea cu Dumnezeu, nevoim trupul ca să îndemnăm mai ușor și sufletul, nevoim și nevoim ca să putem posti. Nu putem vorbi despre post fără nevoință. Însă, bine ar fi ca postul să nu devină un clișeu sau o ispitire proprie, ci să fie făcut din inimă și cu conștiința vie. Nu postim doar pentru că perioada cere sau pentru că ni s-a impus, ci ni s-a propus să avem un prilej de întâlnire cu noi înșine și mai ales cu Dumnezeu, ni s-a propus să ne folosim libertatea.

Încercăm să ne aratăm dragostea pentru Hristos. Spunea Părintele Rafail Noica, într-una dintre conferințele sale: „cuvântul lui Dumnezeu este poruncă pentru mine dacă Îl iubesc”. Postesc ca să mărturisesc că-L iubesc pe Hristos. Prin postul care ne este pus înainte, avem prilej de a mărturisi că iubim pe Dumnezeu și ne putem întări relația cu El. Așadar, Dumnezeu nu impune postul, ci l-a propus pentru sănătatea omului și pentru comuniunea cu El.

Sfântul Vasile cel Mare, în învățăturile sale, dă una dintre cele mai frumoase definiții ale postului, încurajându-ne să pășim pe această cale și spunându-ne că „postul naște pe profeți, întărește pe cei puternici; postul întelepțește pe legiuitori; postul este bun talisman al sufletului, tovarăș credincios al trupului, armă pentru luptători, loc de exercițiu pentru atleții credinței. Mai mult, chipul în care au trăit oamenii în rai este o imagine a postului, nu numai pentru că, ducând o viață îngerească, ajunseseră prin cumpătare la asemănarea cu îngerii, ci și pentru că nu erau cunoscute locuitorilor paradisului toate cele născocite mai târziu de om”. 

Să nu ne fie postul singur, ci să se însoțească cu rugăciunea, cu răbdarea, cu smerenia, cu înțelegerea, cu iertarea și, mai ales, cu bucuria. Pentru că de asta ne-a și fost lăsat: ca să ne exersăm libertatea și dragostea. Căci postul propune, nu impune!

Să ne bucurăm, așadar, și să nu fim triști! Iar bucuria ultimă a postului să ne fie întâlnirea cu Hristos în noaptea de Înviere. În glasul clopotului care vestește începutul Canonului Mare se aude, parcă, un zumzet. E cântecul de bucurie și de biruință din noaptea Paștilor. E invitația la „post cu folos!”, transformată în „Hristos a înviat!”. 

Să ne vedem, așadar, primeniți pentru Marea Întâlnire cu El! Cu lumină în cuget și-n simțire și cu lumânări în mâini, căci „Mirele vine în miezul nopții”. Cum? Cu inimile schimbate. Neschimbate rămân doar locul și ora. Se întâmplă în noaptea Paștilor și-n puterea nopții. De atâtea și atâtea veacuri...