O altă parte a semenilor noştri sunt din ce în ce mai defensivi, mai impulsivi, gata oricând să îşi apere drepturile pe care şi le simt ameninţate la tot pasul. Un gest, o privire, o neacordare a priorităţii în trafic declanşează o adevărată cascadă de reacţii virulente. Ne întrebăm uneori cum poate rezista o persoană sub o asemenea presiune, aşezată parcă pe un butoi de pulbere sau pe craterul unui vulcan în erupţie. Această tensiune şi tristeţe care se află în jurul nostru ajung să ne apese şi să ne afecteze chiar indirect şi să contribuie tot mai mult la consolidarea convingerii că viaţa este grea şi tristă, că bucuria a dispărut sau că în orice caz este ceva foarte rar de întâlnit şi doar pentru câţiva oameni aleşi.

Formule stereotipe de care nu avem întotdeauna nevoie

Cu toate că într-adevăr contextul exterior sau chiar dificultăţile personale devin apăsătoare, dacă analizăm mai atent, realizăm că, deşi apreciem că viaţa este grea, noi nu reuşim cu adevărat să o trăim. Suntem prinşi în vălmăşagul fricilor din trecut, al grijilor faţă de viitor şi nu trăim prezentul, singurul care înseamnă viaţa noastră „aici şi acum“. De multe ori, reacţionăm în virtutea obişnuinţelor, a deprinderilor despre care se şi spune că reprezintă o „a doua noastră natură“, dar, din păcate, din ce în ce mai mult, natura noastră principlă. Modalităţile noastre consacrate de a acţiona, despre care considerăm că ne definesc ca persoană şi în ochii celorlalţi, ai cunoscuţilor, şi ne conturează identitatea, nu sunt uneori decât nişte formule stereotipe, care ne-au asigurat succesul în circumstanţe de mult trecute. Am reacţionat în trecut impulsiv, agresiv, pentru a ne feri de un pericol sau pentru a impresiona o persoană cu astfel de valori şi am rămas cu ideea că pentru a trece nestingherit prin viaţă este mai bine să fim incisivi, duri cu cei din jur, să reacţionăm preventiv chiar şi la cea mai mică provocare. Am trăit în trecut un eveniment cu caracter traumatizant, am fost atacaţi de o haită de câini, iar frica, fuga ne-au ajutat să scăpăm nevătămaţi, iar de atunci resimţim teamă în apropierea câinilor, chiar şi când sunt în spatele unui gard. Tiparele cognitive-comportamentale şi emoţionale pe care ni le-am consolidat din trecut şi ne-au ajutat în situaţiile respective ne pot servi într-o oarecare măsură şi în prezent. Acestea ne ajută să economisim timp fără să fim nevoiţi să analizăm nuanţele fiecărei situaţii, acţionând „pe pilot automat“, dar ne împiedică să percepem tocmai acele nuanţe care fac diferenţa (nu toţi câinii pe care îi întâlnesc reprezintă un pericol, nu toate gesturile care mă jignesc au scopul precis de a-mi face rău).

Piedici în calea trăirii vieţii şi eliberarea de ele

Dacă analizăm cu atenţie, există trei tipuri de poveri care ne încătuşează, de care ne putem debarasa şi care nu reprezintă viaţa noastră, cu atât mai mult cu cât ne împiedică să ne trăim cu adevărat viaţa.

„Povara trecutului“ reprezintă toate acele experienţe pe care le-am trăit, care ne-au lezat, ne-au declanşat suferinţă. Fie că este vorba despre o relaţie care ne-a rănit, în care am suferit abandonul, un climat familial tensionat, extrem de conflictual sau chiar violent, dezamăgirea venită din partea unui prieten de încredre sau nişte cuvinte jignitoare. Putem renunţa la acest balast prin iertare, prin alegerea conştientă de a ne elibera din relaţiile sau evenimentele respective şi permiţând astfel rănilor să se vindece. Putem trăi astfel trecutul ca trecut, iar nu ca un prezent continuu şi o predicţie clară asupra viitorului.

O a doua povară de care ne putem elibera, fără ca viaţa noastră să aibă de suferit, este povara prezentului. Fiecare dintre noi poate descoperi, la o analiză mai atentă, activităţi fără o importanţă deosebită, în care se implică şi care îi consumă mult timp şi energie. Fie că este vorba de navigatul pe internet, petrecerea timpului pe site-uri de socializare, privitul la televizor sau discuţiile nesfârşite despre problemele sau defectele altora, aceste activităţi se  transformă în dependenţe. În momentul în care încercăm să renunţăm la ele, sentimentul iniţial poate fi acela de gol, care lasă ulterior loc unor preocupări cu adevărat importante. Pentru aceasta este însă necesar să renunţăm să mai trăim în exteriorul nostru, să ne alimentăm din vieţile altora - fie ele chiar şi vedete de cinema sau persoane publice - şi să alegem să trăim în interiorul nostru, fiind mai atenţi la gândurile, sentimentele, scopurile şi priorităţile noastre.

O ultimă povară, cea a viitorului, este prezentă sub forma temerilor pe care le proiectăm asupra evenimentelor ulterioare. Acestea reprezintă o risipă foarte mare de emoţii, timp şi energie, împiedicându-ne să trăim clipa prezentă. Oricât de multe scenarii am face cu privire la deznodământul unui eveniment din viaţa noastră, acesta ne poate surprinde printr-o cu totul altă finalitate. În loc să aşteptăm încordaţi ca previziunile noastre să se confirme sau infirme, am putea să aşteptăm, liberi de idei preconcepute, pentru a vedea ce se întâmplă şi apoi să acţionăm în funcţie de aceasta.