Povestea omului care avea trei visuri: să aibă o muncă bine plătită, să se însoare cu o femeie frumoasă și să devină celebru în toată lumea
Într-o seară ploioasă Maxim se grăbea acasă de la ziua de naștere a unui prieten. Obosit, visa la o baie parfumată, la așternutul cald și confortabil. Deodată, a auzit tânguiri înnăbușite: plângea o femeie care stătea pe bancă lângă casa lui. Fără umbrelă. Singură cu durerea ei. A cerut ajutor de la Maxim: nu-i trebuia decât cineva care s-o asculte. Maxim șovăia. În gând vedea baia și așternutul cald și a intrat repede, fără să spună nimic, în scara blocului.
Mi-a căzut odată sub ochi o parabolă contemporană, într-una dintre variantele căreia se întrevăd motive creștine – fiindcă principalul constă nu în detalii, nu în personaje, nu în subiect, ci în sensul moral. Alegoria nu trebuie înțeleasă literal.
Un om – să-l numim Maxim – nutrea trei visuri ambițioase: să aibă o muncă bine plătită, să se însoare cu o femeie frumoasă și să devină celebru în toată lumea.
Odată, pe o iarnă geroasă, Maxim se grăbea să ajungă la sediul unei firme importante, pentru un interviu. Deodată, chiar în fața lui a căzut pe gheață un bărbat în vârstă. Maxim s-a gândit că cel mai probabil e vreun bețiv și nu l-a ajutat să se ridice. La întâlnirea programată nu a întârziat, dar interviul a eșuat și funcția pe care o dorea nu i-a revenit.
Altădată, într-o seară de vară, Maxim se plimba prin oraș. Văzând o trupă de artiști de stradă, s-a oprit ca să se delecteze de priveliștea veselă, pasionantă. După ce s-a terminat spectacolul au răsunat aplauze și mulțimea a început să se împrăștie. Și Maxim a dat să plece, dar cineva i-a atins cu sfială umărul. Eroina principală a spectacolului, o artistă bătrână, a început să-l întrebe dacă i-a plăcut spectacolul, dacă a fost mulțumit de jocul actorilor. Maxim n-a vrut să discute cu ea, ci i-a întors spatele cu dezgust.
În fine, într-o seară ploioasă Maxim se grăbea acasă de la ziua de naștere a unui prieten. Obosit, visa la o baie parfumată, la așternutul cald și confortabil. Deodată, a auzit tânguiri înnăbușite: plângea o femeie care stătea pe bancă lângă casa lui. Fără umbrelă. Singură cu durerea ei. A cerut ajutor de la Maxim: nu-i trebuia decât cineva care s-o asculte. Maxim șovăia. În gând vedea baia și așternutul cald și a intrat repede, fără să spună nimic, în scara blocului.
Egoistul a dus o viață nefericită și nimicnică. După moarte a auzit glasul conștiinței: „De la tine nu se cereau decât mâna, ochii și inima. Îți aduci aminte de omul care a căzut în iarna aceea, când era polei pe drum? Era directorul general al firmei la care voiai să te angajezi. Te aștepta o carieră amețitoare. Tot ce se cerea de la tine era mâna ta. Îți aduci aminte de bătrâna artistă de pe stradă, care s-a legat de tine cu întrebările ei? Era de fapt o tânără actriță costumată pentru rolul de bătrână, care s-a îndrăgostit de tine la prima vedere. Vă aștepta un viitor fericit, copii, o dragoste nestinsă. Tot ce se cerea de la tine erau ochii tăi. Îți amintești de femeia care plângea lângă scara ta în seara aceea ploioasă? Era o scriitoare celebră, care trecea printr-o criză familială și avea foarte mare nevoie de sprijin. Dacă i-ai fi încălzit sufletul cu vorbe înțelepte de mângâiere, ar fi scris o carte și ar fi povestit despre întâmplare. Cartea ar fi devenit cunoscută în toată lumea, iar pe primele pagini ar fi apărut numele persoanei care a inspirat-o pe autoare. Tot ce se cerea de la tine era inima ta, dar tu ai fost neatent și nepăsător... Fericirea are chipul unei enigme”.
Tristă parabolă! Câte ocazii pierdem din vina egoismului nostru și cât de mare este plata pentru împietrirea inimii! Este absurd, se înțelege, să presupunem că pe lumea cealaltă vor fi aprobate planurile noastre venale, dorințele noastre orgolioase și ambițiile noastre samavolnice. Domnul nu binecuvântează pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții (Ioan 2, 16). Oricum, vom afla răspunsurile la întrebările care ne frământă. Va deveni clar și felul în care ar fi decurs viața noastră dacă n-am fi păcătuit. Necazul este că ușile pocăinței vor fi atunci închise deja, în ce ne privește, pe veșnicie...
(Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârșite. Războiul și pacea omului cu el însuși, traducere din limba rusă de Eugen Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2015, pp. 122-124)
- Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro