Conștiința păcătoșeniei este primul stadiu al pocăinței. „Cel care a păcătuit înțelege că a făptuit rău înaintea Domnului, se pocăiește și nu mai făptuiește din nou păcatul”. Întradevăr „cunoștința căderilor noastre precede pocăința, iar această situație este cea mai mare ocazie de a atrage mila divină. De aceea și prorocul David spune către Dumnezeu: Miluiește-mă, Dumnezeule, că fărădelegea mea eu o cunosc. Astfel, prin cunoștința păcatului său atrage mila divină”.

Domnul este dispus oricând să primească pocăința noastră. Conștiința păcătoșeniei sale a deschis Mariei Egipteanca poarta Bisericii Învierii și a inagurat calea propriei sale învieri spirituale. Această întoarcere minunată a Cuvioasei o descrie troparul: „O, Cuvioasă Maria, mai întâi te împiedica de la vederea presfintelor taine mirosul întinărilor ce purtai, însă, de Dumnezeu înțelepțită, simțământul tău și cunoștința faptelor celor rele au lucrat întru tine pentru întoarcerea către cele înalte”.

Conștiința păcatelor pe care le-am făptuit lucrează întoarcerea noastră la Casa părintească. Sentimentul acesta este fundamental în viața noastră duhovnicească, în asemenea măsură încât Sfinții Părinți spun: „Pocăința înseamnă să-și cunoască cineva păcatele sale”. La fel de important pentru traseul pocăinței este să simtă omul nimicnicia puterilor sale spirituale. Domnul a spus: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). De aceea, conform lui Avva Isaac, „fericit este omul care-și cunoaște boala sa spirituală. Căci cunoașterea aceasta se face temelie, și rădăcină, și început oricărui lucru bun”.

În continuare mila lui Dumnezeu umbrește omul și acesta își începe călătoria sa spre Părintele său Cel bun și de oameni iubitor.

(Arhimandritul Grigorie, Pocăința Fiului și iubirea Tatălui, Editura Cartea Ortodox, 2011, p. 44)