Cu scrisul lui Ștefan Mitroi m-am întâlnit deseori. Mai cu seamă în izvoditorul unei proze pentru copii de foarte aleasă construcție. M-a bucurat enorm atunci când a primit Premiul Academiei Române pentru romanul „Dulce ca pelinul” (2010) și am citit bucuros vestea premierii lui în Spania (premiul pentru proză al Fundației NIRAM) sau – cred că în 2019 – premiul pentru proză al revistei Convorbiri Literare. Dar mai ales m-a bucurat să-l descopăr, de prin 2016, în paginile ziarului Lumina al Patriarhiei Române. Din astfel de dăruiri s-a născut cartea ce v-o aduc dinainte: Ștefan Mitroi, Poveștile cerului, poveștile pământului (Ed. RAO, 2021, 368 pg.).

Cum v-aș îndemna să-i citiți paginile, remarcabile, de critică literară, cumpănită și marcată de liniștea ce vine parcă din cumpănirea de mereu a cuvintelor sale. Am redescoperit frumusețea textelor din Biblia pentru furnici ori Atunci când era mereu duminică, suavitatea sfântă a grâului înflorit în prescuri ori tămâia de must și de vecernie ce se ridică peste satele din care autorul își așează sinaxarul de personaje.

Sunt aduceri-aminte dintr-o copilărie în care minunea se întâlnea cu oameni minunați ce i-au dat sens copilului-bărbat care acum se dăruiește în frumusețea scrisului. Pare un scurt tratat de cumințenie, aducându-mi aminte nu atât de con-țăranul tuturor Moromeților isteți, adunați în Poiana lui Iocan a Literaturii române, Marin Preda, cât de rigoarea estetică naturală a Zoei Cămărășescu. Descrierea unor momente-nod de viață care aduc aminte de schijele de lumină din care ne hrănim nemurirea.

E o carte ca un cufăr plin cu înserări și răsărituri de soare, coborât din podul casei, desprăfuit de o manieră simplă, cuminte – nici nu mai știu a câta oară scriu asta – plină de harul omului peste care timpul nu a trecut cu ură. Nu știu dacă am citit un astfel de poem-metaforă adresat nemuririi copilăriei – oare de ce-mi fulgeră mereu în gând numele lui Fănuș Neagu, ultimul mare descriptor de îngeri – și satului universal prin care trec toate drumurile Împărăției lui Dumnezeu.

De azi-noapte m-am împrietenit cu un scriitor și dragostea lui pentru cuvintele crescute în căldura cuptorului roman militar, țăstul din cupola căruia s-au născut miresmele Liturghiei în Câmpia Română. Un scris de mână – cum ar zice autorul însuși – din care alfabetul amintirii crește, vrednic și curat lăstar de drag.

Sursa: tribuna.ro