Spunea oarecare din Părinţi că în Tesalonic era o mănăstire de fecioare. Una din ele, fiind ispitită de diavol, a ieşit din mănăstire şi a căzut în desfrânare, zăcând în acest păcat multă vreme. Apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, Cel iubitor de oameni, căindu-se, s-a întors la mănăstirea ei. Dar, căzând înaintea porţii, a murit, iar despre moartea ei i s-a descoperit de la Dumnezeu unuia din sfinţi. Acel sfânt a văzut pe îngeri voind să-i ia sufletul şi pe diavoli mergând în urma lor. Certându-se între dânşii, sfinţii îngeri ziceau că femeia a murit în pocăinţă; iar diavolii ziceau dimpotrivă „că ne slujeşte nouă de multă vreme, şi încă nici n-a ajuns să intre în mănăstire. Deci cum ziceţi voi că s-a pocăit?” Iar îngerii au răspuns: Din clipa când a văzut Dumnezeu inima ei îndreptată spre mănăstire, i-a şi primit pocăinţa. Deci ea era stăpână a pocăinţei prin scopul ei cel bun”. Auzind aceasta, diavolii s-au ruşinat şi s-au depărtat. Că zice Ava Alonie: „De va voi omul, de dimineaţă până seara poate ajunge în măsură dumnezeiască, prin pocăinţă din toată inima”.

(Cuvinte de la Sfinții Părinți, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 90)