Altă minune, care s-a petrecut iarăşi, mi-a povestit-o însuşi Părintele Pahomie şi mi-a adeverit-o apoi şi bătrânul Chiril. Atunci când l-a durut piciorul şi a stat la pat, au adus un doctor de la Sfânta Mănăstire Xiropotamu ca să-l vindece. Cu toate străduinţele şi medicamentele date, nu a simţit nici o îmbunătăţire a stării sale de sănătate. După ce a plecat doctorul, l-a chemat pe părintele Chiril, care slujea la bolniţă, şi i-a spus:

– Părinte Chirile, vezi câte medicamente, câte alifii şi câte multe alte leacuri mi s-au dat şi nici un folos nu simt? De aceea, te rog, să întrerupem tratamentul cu medicamentele date de doctor şi să-l rugăm pe doctorul nostru, Sfânta mână dreaptă a Cinstitului Înaintemergător. Doresc ca să fie adusă şi să mă închin ei.

Părintele Chiril l-a înştiinţat îndată pe eclesiarh, iar acela i-a dus mana Sfântului şi i s-a închinat ei, sărutând-o cu multă credinţă şi evlavie. După aceea i-a spus părintelui Chiril:

– Parinte Chirile, de vreme ce l-am adus pe doctorul nostru cel ceresc, medicamentele doctorului pământesc sunt de prisos.

Părintele Chiril a ascultat de dorinţa Bătrânului Pahomie şi – o, minune! – starea sănătăţii bolnavului s-a schimbat îndată spre mai bine şi după câteva zile a ieşit din bolniţa cu desăvârşire sănătos.

Ce credinţă avea, binecuvântatul!

Părintele Chiril, infirmierul, mi-a povestit, după trecerea a mai mulţi ani, şi despre sfârşitul vieții bătrânului. Când tocmai i se apropia sfârşitul, l-a văzut aievea pe diavolul în chipul unui arap, încercând să-l înfricoşeze, aşa cum obişnuieşte să facă prea înrăutăţitul aleşilor robi ai lui Dumnezeu. Atunci Bătrânul Pahomie s-a ridicat în grabă din patul pe care zăcea şi – o, bărbăţia şi mărinimia ta, Părinte Pahomie! – i-a spus:

– Vino, mai arapule, să ne luptăm şi să vedem care pe care va birui!

Şi îndată s-a ridicat la luptă spre uimirea infirmierului, care era de faţă şi încerca să-l liniştească pe Bătrânul Pahomie.

Ce este aceasta? Nu este, oare, dovadă şi adeverirea marii lui credinţe şi bărbaţii, pe care le dobândise sufletul său prin ostenelile şi durerile pe care, prin petrecerea în viaţa de obşte, le-a depus pentru dragostea Mirelui sufletelor şi a Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos?

– Da, desigur, acesta este motivul de netăgăduit, părinte Haritoane, şi vă mulţumesc mult pentru povestirea frumoasă pe care mi-aţi spus-o.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 46-47)