În fiecare zi din Postul Mare, cu excepţia sâmbetelor şi duminicilor, se spune rugăciunea „Doamne şi Stăpânul vieţii mele”. Conform tradiţiei, această rugăciune a fost scrisă în Siria în secolul al IV-lea de un ascet numit Mar Afrem, sau cum îl cunoaştem noi, Sfântul Efrem Sirul. El a fost călugăr, poet şi teolog, unul dintre cei mai eminenţi fii ai Bisericii Siriene, şi a intrat în literatura lumii ca un scriitor remarcabil.

Cuvintele acestei rugăciuni (…) sună astfel, traduse din siriacă:

„Doamne si Stăpânul vieţii mele,

Duhul trândãviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-mi mie, slugii Tale!
Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele
şi să nu osândesc pe fratele meu,
cã binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele” înseamnă: Împăratul vieţii mele, care mi-ai dat viaţă, care eşti centrul şi punctul focal al vieţii mele, nu-mi da duhul trândăviei, lenei, care este după un vechi adagiu, mama tuturor viciilor. Lenea pare la început ca un lucru inocent, dar naşte multe lucruri întunecate şi negre.

Duhul grijii de multe este tradus şi prin deznădejde, risipire, în alte limbi. Creştinismul este o doctrină a bucuriei. Sfântul Serafim de Sarov, un mare sfânt al secolului 19 spunea: „Nu avem cum să fim deznădăjduiţi, căci Hristos ne-a mântuit pe toţi”.

„Iubirea de stăpânire” înseamnă ambiţie, iubire de autoritate. Toţi o avem, să nu credeţi că un cult al personalităţii există doar în politică: poate fi de asemenea prezent în familie sau în comunităţile mici. Oricine are în el seminţele aspiraţiei să sfărâme voinţa celorlalţi, să o asfixieze sau să o supună.

“Grăirea în deşert”, adică degeaba: dau exemplu pe copii. Ei au dretul să pălăvrăgească, dar numai până la vârsta de 15 sau 16 ani. Când copilul pălăvrăgeşte, el învaţă să comunice şi îşi practică limbajul său. Dar când aceşti copii au deja 20 de ani sau mai bătrâni de 40, acest lucru înseamnă că nu au milă de vieţile lor.  Să ne gândim – şi să fim cinstiţi cu noi înşine – cât de mult mai avem de trăit? Nu prea mult. De aceea, repet, trebuie să valorizăm viaţa şi să iubim darul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit, amintindu-ne că vom intra în eternitate numai cu ce avem în inima noastră. Grăirea în deşert şi batjocoritoare este înfricoşătoare, căci înseamnă uciderea timpului.

Mai departe, această rugăciune spune “duhul curăţiei”… Castitatea este puritatea relaţiilor omului cu lumea şi cu oamenii, plinătatea sufletului, comportamentul fără dualitate şi fără patimi care pun stăpânire asupra ta.

„Gândul smerit”. Aceasta înseamnă înţelepciunea unui om sănătos. Smerenia, în acest context înseamnă cunoaşterea locului unde stai în faţa eternităţii. Nu vă umflaţi ca broasca din fabula lui Krylov, căci veţi exploda. Nu este nevoie să exagerăm, şi fiecare ar trebui să-şi ştie valoarea sa. Înţelepciunea smereniei este nicidecum coborârea dincolo de demnitate, ci sănătate a sufletului. Să vă dau un exemplu. Când cineva începe să-şi imagineze că este ceea ce nu-i, mai are câţiva paşi până la megalomanie. Megalomania este o stare de mândrie patologică. O persoană anunţă că este preşedintele Consiliului de Miniştri sau Napoleon, şi este imediat pus într-un spital psihiatric. Altul nu spune acest lucru, pentru care pricină nu este în spital, dar în sufletul său crede că e superior tuturor.

„Răbdare şi dragoste”. Ce este răbdarea? Voi spune pe scurt, ca să vă amintiţi. Răbdarea este nu starea de animal de povară, care tolereză totul. Nu este umilirea, nicidecum. Nu este un compromis cu diavolul, sub nicio formă. Răbdarea este abilitatea de a atinge un anumit scop, când întâlnim obstacole pe cale. Răbdarea este abilitatea de a menţine un spirit de bucurie când există exces de durere. Răbdarea este o victorie şi o biruinţă. Răbdarea este o formă de curaj. Aceasta este adevărata răbdare.

În fine, iubirea este cea mai mare fericire a omului; este abilitatea sufletelor noastre să se deschidă, imanent (aşa cum spun filosofii), să se deschidă spre altă persoană. Când cobori cu scara rulantă în metrou, atunci te testezi pe tine dacă eşti capabil să iubeşti sau nu. Când priveşti feţele oamenilor care urcă şi ţi se pare respingător să te uiţi la feţele lor, înseamnă că toţi porii sufletului tău sunt înfundaţi şi că sentimentul iubirii este într-o stare embrionară.

Însă puterea harului lui Hristos este în stare să reclădească o persoană într-un asemena mod, încât să vadă oamenii într-o cu totul altă manieră; aşa încât prima lui reacţie să fie bunăvoinţa; aşa încât să vadă imediat frumuseţea în femei şi bărbaţi deopotrivă, într-o manieră inspirată, chiar şi când nimeni nu o observă; aşa încât cand vede o faţă suferindă să simtă compasiune; aşa încât să fie deschis. O asemenea persoană este întotdeauna fericită, pentru că e unită cu oamenii şi trăieşte în iubire.

La sfârşitul rugăciunii, se spune: „Aşa Doamne, Împărate, dăruişte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Înţelegeţi aceasta. Cel mai mare medicament împotriva condamnării celorlalţi este abilitatea de a te critica pe tine însuţi. Noi suntem foarte atenţi – aş spune cu stricteţe şi sofisticaţi psihologic – când privim la păcatele vecinilor noştri sau la păcatele altora. Aici noi arătăm cea mai mare cunoaştere şi toate legile morale în subtilităţile lor. Aici acţionăm ca judecători stricţi, deşi nu avem niciun drept să facem aceasta, de vreme ce suntem vinovaţi de aceleaşi lucruri pe care le condamnăm la alţii.

O să mă întrebaţi: acest lucru este o liniştire şi un compromis cu răul? Fără îndoială. Noi trebuie să spunem răului pe nume. Dar trebuie să avem compasiune pentru persoanele care cad în păcat.

Aceasta este esenţa acestei rugăciuni citită zilnic cu metanii în timpul Postului Mare.

(Din conferinţa „Marele Post” susţinută pe 1 aprilie 1989).

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: http://www.pravmir.com